Am o mare admirație pentru necreștinii care au contribuit la îmbunătățirea societății prin invențiile, producția, conducerea, literatura și arta lor. Soția mea și cu mine reflectam recent la modurile remarcabile în care munca lui Steve Jobs a contribuit la schimbarea lumii în care trăim. Iubesc atât de multe dintre frumoasele opere de artă și muzică care au fost produsul artiștilor seculari; și nu cred, nici măcar pentru o secundă, că ar trebui să ne izolăm de utilizarea și bucuria contribuțiilor necredincioșilor autodeclarați din lumea din jurul nostru. Altfel, așa cum a scris apostolul Pavel, “ar trebui să ieșiți din lume” (1 Cor. 5:10). Există un principiu al harului comun care acționează în lume, prin care Dumnezeu le permite oamenilor să aducă beneficii aproapelui lor, făcând viața în această lume decăzută puțin mai puțin dureroasă decât ar fi altfel.

Astfel spus, am observat un fel de tendință îngrijorătoare în ultimii ani. Este vorba de modul în care credincioșii vorbesc despre persoanele cu impact asupra culturii la moartea lor. În loc să-și exprime pur și simplu aprecierea pentru viața și realizările lor, a devenit ceva obișnuit pentru creștini să folosească prescurtarea “R.I.P.”. (odihnește-te în pace) pe rețelele de socializare atunci când vorbesc despre persoane în a căror viață nu a existat nicio dovadă de har mântuitor la moartea lor. Cu riscul de a părea rău dispus, doresc să expun câteva motive pentru care sunt deranjat de această întâmplare.

R.I.P. se referă la viața de după moarte.

În primul rând, atunci când folosim abrevierea R.I.P., admitem în mod inevitabil o stare sau o condiție legată în mod inseparabil de ideea de viață după moarte. Nu vorbim de ceva indiferent la adevărul despre viața de dincolo. Cineva ar putea să respingă acest punct, sugerând că R.I.P. nu este altceva decât un mod de exprimare a aprecierii pentru viața și realizările unui individ.

Cu toate acestea, în timp ce anumite cuvinte și expresii pot fi fluide în sensul lor (de exemplu, “la revedere” a căpătat un sens diferit de sensul său din engleza veche, “Dumnezeu să fie cu tine”), “odihnește-te în pace” dă senzația că cei decedați se află “într-un loc mai bun” – un loc de odihnă și pace. Dacă ne pasă de mântuirea veșnică a oamenilor și dacă se încred sau nu numai în Hristos pentru viața veșnică, atunci ar trebui să evităm cu grijă să dăm senzația că noi credem în orice formă de universalism.

Creștinii nu ar trebui să se roage pentru morți.

În al doilea rând, ca și creștini, ar trebui să ne revoltăm la ideea de “a ne ruga pentru morți”, deoarece nu există nici măcar un gram de sprijin biblic pentru o astfel de idee. Spunând “odihnește-te în pace”, riscăm în mod necesar să dăm impresia că spunem o rugăciune pentru cei decedați – fie că este vorba de necredincioși autoproclamați sau de credincioși autoproclamați. Numai acest lucru ar trebui să ne dea de gândit dacă ar trebui să căutăm să renunțăm la folosirea expresiei.

Biblia ne învață în mod clar natura costisitoare atât a odihnei, cât și a păcii.

În al treilea rând, Scripturile învață foarte clar natura costisitoare atât a odihnei cât și a păcii. Narațiunea biblică este una a odihnei răscumpărătoare pe care Dumnezeu a promis să o ofere prin viața, moartea, învierea, înălțarea, mijlocirea și revenirea lui Hristos (Mat. 11:28-30; Evr. 4:1-10). Odihna escatologică pe care Isus a cumpărat-o pentru credincioși vine cu prețul costisitor al sângelui Său (1 Cor. 6:20; 1 Pet. 1:19). În plus, Scripturile sunt clare că nu există “pace pentru cei răi” (Isa. 48:22; 57:21). Domnul a avertizat, prin profeți, cu privire la mesajul falșilor profeți: “Pace, pace!”, când nu exista pace (Ier. 6:14; 8:11).

Scrierile arată foarte clar că Dumnezeu a cumpărat pacea numai “prin sângele crucii” (Col. 1:20). Odihna și pacea după care ar trebui să tânjim – atât pentru noi înșine, cât și pentru cei din jurul nostru – se întemeiază pe natura persoanei și a morții ispășitoare a lui Isus. Dacă oamenii și-au petrecut viața respingând Evanghelia și nu au mărturisit credința în Isus, nu ar trebui să le oferim urări de bine postume. Aceasta pune în pericol natura exclusivității lui Isus și a Evangheliei, chiar dacă nu aceasta este intenția noastră.

Nimeni dintre noi nu știe dacă harul regenerator al lui Dumnezeu a venit în ultimul moment al vieții cuiva.

Acest lucru nu înseamnă că credincioșii trebuie să fie grăbiți sau lipsiți de caritate în modul în care vorbim despre moartea celor care, cel mai probabil, au murit în necredință, sau că trebuie să vorbim în așa fel încât să arătăm că știm cu certitudine unde a plecat cineva atunci când a murit. Cu siguranță, avem mângâiere și bucurie atunci când cineva care a mărturisit credința în Hristos – și în a cărui viață au existat roade care arătau că este în Hristos (Mat. 7:16, 20) – pleacă din această viață. Este marea mângâiere a credincioșilor să știe că tovarășii lor de credință se “odihnesc acum în pace”, așa cum ei “se odihnesc în Isus” (1 Tes. 4:14).

Vechiul Testament vorbește despre credincioși ca fiind “adunați la poporul lor” la moartea lor (Gen. 25:8, 17; 35:29; 49:29, 33). Acest lucru este rezervat numai pentru credincioși. Ea este pusă în contrast cu modul în care Scriptura vorbește despre necredincioși la moartea lor. Cu toate acestea, atunci când suntem întrebați despre cei care nu au mărturisit niciodată credința în Hristos – cineva care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții aderând la o anumită religie falsă – trebuie să ne amintim că niciunul dintre noi nu știe ce a făcut Dumnezeu Duhul Sfânt în inimile bărbaților și femeilor cu câteva momente înainte de moartea lor. Niciunul dintre noi nu știe dacă harul regenerator al lui Dumnezeu a venit în momentul final; și, prin urmare, abia acum ar trebui să căutăm să-i avertizăm pe cei vii de mânia care va veni, pentru a menține speranța harului răscumpărător în Hristos.

Ar trebui să cântărim implicațiile discursului nostru, atât în formă verbală, cât și scrisă.

Într-o zi în care doctrina biblică a iadului a dispărut practic de la amvoanele din toată țara, iar convențiile sociale ale vremii cer un discurs mai aparent plăcut decât exemplifică și cere Scriptura, ar trebui să facem o mare examinare personală a ceea ce spunem și de ce spunem ceea ce spunem.

Ar trebui să cântărim implicațiile discursului nostru, atât în formă verbală, cât și scrisă, amintindu-ne că același Isus care a spus: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28-29), a mai spus: “Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală pentru orice cuvânt nepăsător pe care-l vor spune” (Matei 12:36).

• Dacă Dumnezeu este iubitor, de ce nu-i iartă pur și simplu pe oameni?

• A dispărut iadul?

• Iisus este grădinarul adevărat și credincios care are grijă de sufletul tău

• Nu crezi în Înviere

• Ce diferență este între Lege și Evanghelie?