În Anglia, în perioada anglo-saxonă (450-1066 d.Hr.) s-a dezvoltat un sistem de drept care se baza pe jurăminte. Acest sistem a continuat până în secolul al XII-lea. Cele două părți implicate într-un caz depuneau fiecare un jurământ prin care garantau că ceea ce spuneau era adevărat. Apoi, alții depuneau jurăminte în sprijinul unei părți sau a celeilalte. Uneori, o persoană acuzată era testată pentru a vedea dacă spunea adevărul – de exemplu, purtând o bucată de fier încins la roșu pe o anumită distanță. Dacă mâinile lor nu se infectau, ci începeau să se vindece după trei zile, erau judecate ca fiind nevinovate. Acest lucru se numește proces prin calvar.

Un alt mod de a decide era ca cele două părți, acuzatorul și acuzatul, să fie de acord să se lupte între ele – sau să aibă doi campioni care să lupte în numele lor, așa cum fac cele două surori din Noire Espine. Dumnezeu ar fi avut grijă, credeau oamenii, ca campionul care lupta pentru partea a cărei cauză era dreaptă să câștige. Acesta este procesul prin luptă.

Din păcate, era adesea evident că nu se făcuse dreptate. Regele Ludovic al IX-lea al Franței (Sfântul Ludovic), care a ajuns pe tron în 1226, a abolit complet procesul prin luptă. El a insistat ca probele aduse de fiecare parte să fie folosite pentru a se ajunge la o hotărâre.

Regele Ludovic audiind cazuri de drept

În Anglia, Regele Henric al II-lea (1133-1189) a încurajat sistemul de judecată de către un judecător și doisprezece jurați, mai degrabă decât vechiul sistem de jurăminte și judecata prin probă sau luptă. Acești jurați (“jurati” înseamnă “oameni sub jurământ” în latină) erau cetățeni locali demni, care își foloseau bunul simț și cunoștințele despre persoanele și evenimentele implicate (dovezile nu erau încă considerate cel mai important lucru) pentru a ajunge la un verdict.

Ordinul lui Henric al II-lea ca unele terenuri să fie retrocedate canonicilor (călugărilor) din Lincoln, spunându-i șerifului să afle faptele din acest caz.

Până în secolul al XII-lea existau tot felul de tribunale: tribunale de comitat, tribunale sătești, tribunale boierești, tribunale bisericești și așa mai departe. Tribunalul în care o persoană era judecată depindea de poziția sa în societate. Henric al II-lea nu a încercat să scape de aceste instanțe, dar a încercat să simplifice sistemul și să se asigure că toate acestea respectau aceleași legi.

Tribunalele bisericești aveau voie să judece pe oricine care era membru al clerului (preoți, călugări etc.). Atâta timp cât o persoană acuzată putea recita anumite versete din Biblie, aceasta putea pretinde ceea ce se numea “beneficiul clerului” și putea fi judecată de un tribunal bisericesc. Având în vedere că tribunalele Bisericii nu condamnau pe nimeni la moarte, o persoană își putea salva viața dacă reușea să rostească aceste versete, cunoscute din acest motiv sub numele de “versetele de la cravată” sau “versetele de la gât”.

Un călugăr în temniță fiind mustrat de un episcop

O persoană pe fugă se putea adăposti într-o biserică sau mănăstire. Acest lucru se numea revendicare de “sanctuar” și nu puteau fi arestați în timp ce se aflau înăuntru timp de patruzeci de zile – sau, în cazul unor biserici importante, pe viață. Cât timp se aflau înăuntru, puteau accepta să se predea pentru a fi judecați sau să “abjure regatul” (ceea ce însemna că trebuiau să își mărturisească crimele și să promită că vor părăsi țara).

Înapoi la textul principal