Încă de la începuturile lor de la sfârșitul anilor ’80 pe scena punk hardcore din Washington, D.C., Fugazi au fost celebrați pentru abordarea lor fără compromisuri a muzicii. Am clasificat mai jos toate albumele lor în ordinea grozavității.

Banda a fost brusc scuturată din somnul lor de 14 ani atunci când s-au reunit din nou pentru un EP de cinci melodii lansat în opoziție cu rezultatul alegerilor din 2016. După ce au fost resemnați la intangibilitatea “hiatusului pe termen nedefinit” de la albumul The Argument din 2001, a fost totuși ciudat de nesurprinzător să-i vedem pe Ian MacKaye, Guy Picciotto, Joe Lally și Brendan Canty reapărând după mai bine de un deceniu de invizibilitate. Dacă există două lucruri pe care le putem atribui lui Fugazi, la urma urmei, imprevizibilitatea și zelul politic ar fi primele care ne vin în minte.

MacKaye, în special, a rezistat confortului repetiției de a fi fost vreodată cu adevărat băgat în cutia de pantofi. Considerat drept un naș preeminent al punk rock-ului, întinderea producției carierei sale dovedește că o astfel de desemnare este doar fracționat exactă. Migrând frecvent de la un proiect de scurtă durată la altul, MacKaye s-a folosit de fiecare întreprindere muzicală ca de o oportunitate de a exprima orice atitudini și tendințe pe care se întâmpla să le exploreze în acel moment. Originalitatea muzicală generată de aceste faze disparate avea ca efect plantarea unor întregi mișcări culturale și scene muzicale în jurul lor, MacKaye trecând deja la următoarea preocupare înainte ca acestea să devină tendințe cu drepturi depline.

Hardcore punk frenetic și conflictual al Minor Threat din D.C. era foarte diferit de formația sa ulterioară, Embrace, vulnerabil de emotivă. După ce a sculptat o serie de imnuri de putere de referință ale hardcore-ului și, întâmplător, a stimulat contingentul său de nișă “straight edge”, MacKaye a optat pentru un meșteșug de compoziție mai introspectiv și mai intim cu Embrace. Cu acest vehicul, în vara anului 1985, Ian MacKaye s-a aflat în centrul unei alte mișcări emergente din D.C., alături de un val de trupe care împărtășeau caracterul crud și sensibilitatea emoțională nou descoperită de Embrace.

Compatrioții din D.C., Rites of Spring, cu toboșarul Brendan Canty și chitaristul/vocalistul Guy Picciotto, se vor dovedi a fi un alt element seminal al acestei veri transformatoare. Dar scena avea să fie la fel de efemeră pe cât era de izolată, cele mai multe trupe durând cu greu durata de viață a predecesorilor lor hardcore notorii și trecători. Opțiunile erau să dispară sau să se regrupeze, iar participanții menționați mai sus, la care s-a adăugat talentul de bas nedescoperit Joe Lally, au ales cea de-a doua variantă și au înființat Fugazi.

Întinzându-se pe o durată de 14 ani și nutrind șase lansări de studio neclasificabile din punct de vedere stilistic, Fugazi se mândrește cu statura influentă a fostelor trupe istorice ale membrilor, dar oferă o paletă mai abundentă și mai diversificată. Departe de hardcore-ul cu iz de rock al trupei Minor Threat sau de sensibilitatea dezarmantă a trupei Rites of Spring, abordarea deconstructivă a Fugazi în experimentele lor de îmbinare a genurilor și meditațiile improvizate, radicalizate de aplecarea politică militantă a grupului, stabilește un precedent care încă nu a fost egalat. Citiți mai departe pentru a sărbători singularitatea lor renegată.