În 1987, neurochirurgul Ben Carson a efectuat cu succes o operație de separare a gemenilor siamezi care s-au născut uniți la cap. A fost o piatră de hotar în neurochirurgie, dar nu a fost nici pe departe singura realizare notabilă din cariera lui Carson. El a efectuat, de asemenea, o operație revoluționară pe un geamăn care suferea de o expansiune anormală a capului. Carson a reușit să amelioreze umflarea și să elimine surplusul de lichid – toate acestea în timp ce geamănul nenăscut a rămas în uterul mamei sale. Și aceasta a fost o premieră, iar în alte cazuri Carson a efectuat operații care au extins foarte mult cunoștințele științifice despre creier și funcțiile sale. Spiritul său de “se poate face”, combinat cu expertiza sa medicală, a făcut din el chirurgul preferat al părinților cu copii care suferă de afecțiuni neurologice rare.

Dacă Carson părea destinat oricărei poziții când era copil și creștea pe străzile din Detroit, părea cel mai calificat pentru rolul de a băga pe altcineva în spital – sau chiar la morgă. În profilul său de pe site-ul web al Academiei Americane de Realizări, se menționa că Carson “avea un temperament atât de violent încât îi ataca pe alți copii, chiar și pe mama sa, la cea mai mică provocare”. Fără îndoială că o parte din furia sa provenea din condițiile din copilăria sa. Tatăl lui Carson a părăsit-o pe mama sa, Sonya, când el avea doar opt ani; mama sa, care avea doar o educație de clasa a treia, s-a confruntat cu sarcina descurajantă de a-și crește singură fiii Ben și Curtis. A lucrat ca menajeră, având uneori două sau chiar trei slujbe pentru a-și întreține familia. Familia era săracă, iar Carson a îndurat adesea batjocurile crude ale colegilor săi de clasă.

O altă sursă de frustrare în viața lui Carson a fost performanța sa slabă ca elev. În timpul unei perioade de doi ani în care familia sa a locuit în Boston, a rămas în urmă cu studiile. În momentul în care s-a întors la școala primară din Detroit, era, potrivit profilului său de pe site-ul American Academy of Achievement, “considerat “prostul” clasei”. Era o poziție pentru care “nu avea concurență”, a povestit el însuși în cartea sa Gifted Hands.

După ce Carson a adus acasă un buletin cu note slabe, mama sa a limitat rapid vizionarea televizorului de către fiii săi și le-a cerut să citească două cărți pe săptămână. Băieții trebuiau apoi să dea rapoarte scrise mamei lor despre ceea ce au citit. În timp ce alți copii se jucau afară, Sonya Carson și-a obligat băieții să stea în casă și să citească, un act pentru care prietenii ei au criticat-o, spunând că fiii ei vor crește și o vor urî. Mai târziu, Carson și-a dat seama că, din cauza propriei sale educații limitate, mama sa nu putea adesea să citească rapoartele fiilor săi și a fost mișcată de eforturile ei de a-i motiva să aibă o viață mai bună.

În scurt timp, Carson a trecut de la ultimul loc în clasă la cel mai bun. Cu toate acestea, existau resentimente din partea colegilor săi de la școala predominant albă. După ce i-a acordat lui Carson un certificat de reușită la sfârșitul primului an de liceu, un profesor i-a reproșat colegilor săi albi că au lăsat un elev afro-american să-i eclipseze din punct de vedere academic. În anii de liceu și mai târziu, Carson s-a confruntat cu rasismul într-o serie de situații, dar, așa cum a declarat în interviul acordat în 1996 Academiei Americane de Realizări, “Este ceva în care nu am investit o mare cantitate de energie. Mama mea obișnuia să spună: “Dacă intri într-un auditoriu plin de oameni rasiști, intoleranți… nu tu ai o problemă, ei au o problemă.””

În ciuda îmbunătățirii sale academice, Carson avea în continuare un temperament violent. În interviul acordat Academiei Americane de Realizări, el și-a amintit că a încercat să o lovească pe mama sa în cap cu un ciocan din cauza unui dezacord cu privire la ce haine ar trebui să poarte. Într-o dispută cu un coleg de clasă din cauza unui dulap, i-a făcut o tăietură de cinci centimetri în cap celuilalt băiat. Cu toate acestea, la vârsta de 14 ani, Carson a ajuns la un punct de cotitură după ce aproape și-a înjunghiat un prieten până la moarte pentru că băiatul schimbase postul de radio.

Terorizat de propria capacitate de violență, a fugit acasă și s-a închis în baie cu Biblia. “Am început să mă rog”, a spus el în interviul de la American Academy of Achievement, “și l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să găsesc o modalitate de a face față acestui temperament”. Citind din Cartea Proverbelor, a găsit numeroase versete despre mânie, dar cel care i-a ieșit în evidență a fost: “Mai bine un om răbdător decât un războinic, un om care își controlează temperamentul decât unul care ia cu asalt o cetate”. După aceea, și-a dat seama că își poate controla furia, în loc ca aceasta să îl controleze pe el.

Cu dosarul său academic remarcabil, Carson a fost solicitat de cele mai importante colegii și universități de rang înalt din țară. A absolvit în fruntea clasei sale de liceu și s-a înscris la Universitatea Yale. Era de mult timp interesat de psihologie și, după cum a povestit în Gifted Hands, a decis să devină medic când avea opt ani și l-a auzit pe pastorul său vorbind despre activitățile misionarilor medicali. Facultatea avea să se dovedească dificilă, nu doar din punct de vedere academic, ci și financiar, iar în cartea sa, Carson îi mulțumește lui Dumnezeu și unui număr de persoane care l-au sprijinit pentru că l-au ajutat să absolve cu succes facultatea în 1973. Apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină de la Universitatea din Michigan.

Carson a decis să devină neurochirurg mai degrabă decât psiholog, iar aceasta nu va fi singura decizie importantă în acest moment al vieții sale. În 1975 s-a căsătorit cu Lacena Rustin, pe care o cunoscuse la Yale, și au avut în cele din urmă trei copii. Carson și-a obținut diploma de medic în 1977, iar tânărul cuplu s-a mutat în Maryland, unde a devenit rezident la Universitatea Johns Hopkins. În 1982 era rezident șef al secției de neurochirurgie la Johns Hopkins. În interviul acordat în 1996 pe site-ul web al Academiei Americane de Realizări, Carson a menționat că faptul de a fi tânăr și afro-american a făcut ca lucrurile să fie diferite în mediul de lucru. El și-a amintit că, la începuturile sale ca chirurg, asistentele îl confundau adesea cu un infirmier de spital și îi vorbeau ca atare. “Nu mă supăram”, și-a amintit el. “Spuneam pur și simplu: “Ei bine, asta este drăguț, dar eu sunt doctorul Carson””. El a continuat: “Recunosc că motivul pentru care au spus asta nu a fost neapărat pentru că erau rasiști, ci pentru că, din punctul lor de vedere… singurul om de culoare pe care îl văzuseră vreodată în acea secție cu halat de spital era un infirmier, așa că de ce ar fi crezut ceva diferit?”

În 1983, Carson a primit o invitație importantă. Spitalul Sir Charles Gairdner din Perth, Australia, avea nevoie de un neurochirurg și l-au invitat pe Carson să accepte postul. Inițial rezistent la idee, așa cum a povestit în Gifted Hands, alegerea de a merge în Australia a devenit una dintre cele mai importante din cariera sa. Soții Carson au fost profund implicați în viața lor din Australia, iar Lacena Carson, o muziciană cu pregătire clasică, a fost prima violonistă în Nedlands Symphony. Pentru Ben Carson, experiența sa în Australia a fost neprețuită, deoarece era o țară în care nu existau suficienți medici cu pregătirea sa. A dobândit o experiență de câțiva ani într-un timp scurt. “După câteva luni”, a scris el în Gifted Hands, “mi-am dat seama că aveam un motiv special de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru că ne-a condus în Australia. În timpul anului petrecut acolo am acumulat atât de multă experiență chirurgicală încât abilitățile mele s-au perfecționat enorm,și m-am simțit remarcabil de capabil și confortabil lucrând pe creier.”

Carson s-a bazat pe experiențele sale anterioare după ce s-a întors la Johns Hopkins în 1984. La scurt timp după aceea, în 1985, și la doar 30 de ani, Carson a devenit director de neurochirurgie pediatrică la Spitalul Johns Hopkins. El s-a confruntat cu mai multe cazuri dificile, primul fiind Maranda Francisco, în vârstă de patru ani. Încă de la vârsta de 18 luni, fetița avea crize, iar în momentul în care părinții ei au adus-o la Johns Hopkins, avea mai mult de 100 de crize pe zi. După ce s-a consultat cu un alt medic, Carson a decis să ia o măsură radicală: o hemisferectomie, adică îndepărtarea a jumătate din creierul pacientei. Era o procedură riscantă, după cum le-a spus părinților fetei, dar dacă nu făceau nimic, Maranda ar fi murit probabil. În Gifted Hands (Mâini înzestrate), el a descris operația minuțioasă, care a durat mai mult de opt ore și la finalul căreia familia Francisco, în lacrimi, a aflat că fiica lor își va reveni. Carson a continuat să efectueze numeroase hemisferectomii reușite și a pierdut un singur pacient; dar acea pierdere, a unui copil de 11 luni, a fost devastatoare.

Carson a descris numeroase alte operații importante în cartea sa, Gifted Hands (Mâini înzestrate), dar una care a atras atenția internațională a fost cazul gemenilor siamezi Binder, Patrick și Benjamin. Cei doi Binder s-au născut din părinți germani pe 2 februarie 1987 și nu erau simpli gemeni: erau uniți la nivelul capului. În cele din urmă, părinții l-au contactat pe Carson, care a efectuat operația de 22 de ore pe 5 septembrie, cu o echipă de aproximativ 70 de persoane. Deși se va dovedi că gemenii aveau unele leziuni cerebrale, amândoi vor supraviețui separării, ceea ce face ca operația lui Carson să fie prima operație de acest fel reușită. O parte din succes s-a datorat aplicării de către Carson a unei tehnici pe care o văzuse folosită în chirurgia cardiacă: prin răcirea drastică a corpului pacienților, el a reușit să oprească fluxul de sânge. Acest lucru a asigurat supraviețuirea pacienților în perioada delicată în care el și ceilalți chirurgi le separau vasele de sânge.

Acest tip de operație se afla în faza de dezvoltare în anii 1980 și la începutul anilor 1990. Când Carson și o echipă chirurgicală formată din peste două duzini de medici au efectuat o operație similară pe gemenii Makwaeba în Africa de Sud în 1994, nu au avut succes, iar gemenii au murit. Poate mai reprezentativ pentru cazurile lui Carson este cel relatat în numărul din iulie 1995 al revistei US News and World Report, intitulat “Miracolul lui Matthew”. Matthew Anderson avea cinci ani când părinții lui au aflat că fiul lor avea o tumoare pe creier. Potrivit articolului, chiar înainte ca băiețelul să înceapă tratamentele cu radiații, un prieten i-a recomandat autobiografia unui neurochirurg “care a prosperat în cazurile pe care alți medici le considerau fără speranță”. După ce familia Anderson a citit “Gifted Hands” (Mâini înzestrate), au decis că vor ca Carson să-l opereze pe fiul lor. Carson a efectuat două operații, una în 1993 și una în 1995. În cele din urmă, Matthew Anderson și-a revenit.

Potrivit articolului din US News and World Report, Carson efectuează 500 de operații pe an, de trei ori mai multe decât majoritatea neurochirurgilor, fapt pentru care își atribuie meritele “personalului său foarte, foarte eficient”. El lucrează cu muzica lui Bach, Schubert și a altor compozitori care cântă, “pentru a mă menține calmul”, a declarat el revistei. În 1994, US News and World Report a clasificat Spitalul Johns Hopkins drept cea mai bună instituție de specialitate din țară, situându-l deasupra unor spitale foarte respectate precum Mayo Clinic și Massachusetts General.

Pentru că cariera lui Carson a reprezentat un triumf asupra circumstanțelor, el a devenit un cunoscut scriitor și orator inspirațional. El nu duce lipsă de sfaturi pentru tineri. În interviul acordat în 1996 la American Academy of Achievement, el a comentat: “Nu trebuie să vorbim despre Madonna, și Michael Jordan, și Michael Jackson. Nu am nimic împotriva acestor oameni, chiar nu am. Dar adevărul este că asta nu înalță pe nimeni. Asta nu creează genul de societate pe care vrem să o creăm.” El a precizat că cel mai important lucru este să aducă valoare în lume prin îmbunătățirea vieții semenilor săi. Carson a făcut acest lucru prin perseverență și exemplu.

.