Cântecul coral

Cântecul coral se poate referi fie la un cor, fie la un cor. Grupurile de cântări bisericești se numesc, de obicei, coruri, la fel ca și grupurile mici, pregătite profesional. Grupurile mari laice sunt denumite coruri. Grupurile corale pot fi numai de bărbați, numai de femei sau cu voci mixte, pentru care un model comun este SATB: soprană, alto, tenor și bas. Acest articol discută istoria și dezvoltarea cântării corale în Statele Unite, oportunitățile de a cânta în cor și funcțiile sociale, religioase și comunitare ale cântării corale.

Cântecul coral din Statele Unite are o istorie la fel de veche ca și țara însăși. Unele grupuri religioase timpurii ale coloniștilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au întreținut coruri. În secolul al optsprezecelea, “cântăreții yankei ambulanți” vindeau cărți de cântece simple și formau coruri. În Est, cei care prețuiau învățătura muzicală ortodoxă au căutat în schimb inspirație în tradițiile muzicale mai sofisticate ale Europei. Această imitație a Europei a contribuit la proliferarea grupurilor corale în secolul al XIX-lea, inclusiv Societatea Handel și Haydn din Boston (1815), Societatea de Muzică Sacră din New York (1823) și coruri fondate de emigranți din Germania și Anglia. Americanii de culoare au dezvoltat un stil coral care combină elemente africane și europene cu vigoare și expresivitate. La începutul secolului al XX-lea, Statele Unite au înregistrat un declin al cântării corale, cu excepția ansamblurilor bisericești și a celor din colegii/universități, cum ar fi Corul St. Olaf din Minnesota și Corul Westminster din Princeton, New Jersey. Aceste coruri au fost adesea implicate în “mișcarea corală a cappella”, punând accentul pe cântatul fără acompaniament. Este posibil ca renașterea muzicii corale americane să fi avut loc în 1938, când Robert Shaw a venit la New York pentru a adăuga muzică corală la popularul program radiofonic al lui Fred Waring. Shaw, care a murit în 1999, a stabilit standardul global pentru muzica corală în secolul XX cu diferitele sale coruri de talie mondială și tehnicile meticuloase de regie și a ajutat la ridicarea cântării corale la popularitatea sa actuală.

În 2004, interpretarea corală a fost cea mai populară formă de activitate artistică publică din țară. Aproape 29 de milioane de adulți și copii americani au cântat în mod regulat în unul sau mai multe dintre cele aproximativ 250.000 de coruri. Oportunitățile de a cânta în cor abundă în Statele Unite. O creștere deosebit de rapidă au avut-o corurile de copii și corurile de afiliere organizate în funcție de etnie sau stil de viață, cum ar fi corurile evreiești, hispanice, coreene, de negri și corurile de homosexuali și lesbiene. Alte oportunități au inclus coruri bisericești și comunitare, cvartete barbershop (și Sweet Adelines pentru femei), coruri asociate cu orchestrele simfonice și coruri universitare, cluburi glee și mici grupuri a cappella.

Popularitatea cântării corale poate fi atribuită importanței sale în viața socială, comunitară și religioasă. Nu toată lumea poate cânta la un instrument, dar aproape toată lumea poate participa la experiența comunitară a cântării corale. Cântatul în biserică poate crea un sentiment de armonie spirituală, dar și literală; corurile comunitare, cum ar fi Berkeley Community Chorus, care este intenționat interetnic, ajută la promovarea culturii democratice a Americii. Cântatul într-un cor poate fi o experiență veselă și emoționantă, folosind cel mai elementar instrument – vocea – pentru a crea armonie, unitate și sentimentul de a contribui la un întreg mai mare decât propria persoană.

Vezi și: Cântecul în cor: Teatru de amatori, Cvartete Barbershop, Publicul artelor spectacolului, Cântecul sclavagist/facerea muzicii, Festivaluri de muzică populară tradițională

BIBLIOGRAFIE

Keillor, Garrison. “The Power of Choral Singing” [Puterea cântării corale]. Choral Journal 41, nr. 5 (decembrie 2000): 43-45.

Smith, James G. “Chorus (i)”. Grove Music Online. Disponibil la http://www.grovemusic.com.

Sparks, John D. “Americans Rank Choruses as #1 Form of Arts Participation”. The Voice of Chorus America 26, nr. 3 (Spring 2003): 12-14.

Tobias, Sheila, and Shelah Leader. “Vox Populi la muzică”. Journal of American Culture 22, nr. 4 (Winter 1999): 91-101.

Rebecca E. Barry

.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.