Întrebare: “Ce este critica istorică? Ce este metoda istorico-critică?”
Răspuns:
: Critica istorică se poate referi la o metodă de studiere a Bibliei sau la o anumită viziune asupra Scripturii folosită pentru a selecta interpretările. Atunci când se examinează un text, termenul de critică este o referire la analiză, legată de ideea de “critică”. Nu înseamnă același lucru cu o plângere sau o dezaprobare. Ambele forme de critică istorică analizează Biblia analizând cultura în care au fost scrise textele și dovezile care duc la anumite concluzii.
Diferența majoră dintre cele două forme de critică istorică este diviziunea dintre “metodă” și “metodologie”. O metodă este un instrument sau o tehnică. O metodologie este o mentalitate sau o justificare pentru utilizarea anumitor metode. În practică, termenul de metodă istorico-critică este adesea aplicat la ceea ce este de fapt un tip de metodologie. Pentru a cunoaște diferența, trebuie să ne întrebăm dacă este vorba de o referire la “cum” este interpretat textul sau “de ce” sunt folosite anumite ipoteze. Ca metodă, critica istorică este extrem de utilă în înțelegerea Bibliei. Ca metodologie, critica istorică este un punct de vedere nejustificat de sceptic.
Ca metodă, critica istorică folosește informații istorice pentru a înțelege mai bine contextul unui pasaj biblic. Aceste informații de context oferă o perspectivă importantă atunci când se interpretează textul. Ca un exemplu, comentariile lui Pavel despre supunerea față de guvern în capitolul 13 din Romani au fost scrise în timpul domniei unui împărat deosebit de opresiv și anticreștin. Acest lucru face o diferență atunci când căutăm să aplicăm aceste texte la viața creștină modernă.
Critica istorică ar da, de asemenea, un sens mai profund plăgilor din Exod. Fiecare dintre plăgi implica un aspect al naturii pe care egiptenii îl asociau cu un zeu fals: râul, soarele și vitele aveau toate un zeu asociat cu ele. Datorită dovezilor istorice din afara Bibliei, putem înțelege mai bine mesajul acestor plăgi: ele au fost o demonstrație atât pentru egipteni, cât și pentru evrei, că exista un singur Dumnezeu adevărat, Dumnezeul lui Israel.
Critica istorică poate cădea într-o capcană comună naturii umane: afirmația “nimic altceva decât”. Adesea cădem în această capcană atunci când găsim o tehnică deosebit de utilă și ne grăbim să presupunem că am găsit explicația supremă pentru un anumit concept. Apoi declarăm că ceea ce studiem este “nimic altceva decât” un produs sau o funcție a acelei idei. De exemplu, unii atei susțin că universul – și omul – nu este “nimic altceva decât” materie și energie. Și există unii oameni care se lasă atât de prinși în critica istorică încât consideră textul Bibliei ca fiind “nimic altceva decât” o colecție de scrieri antice, un simplu produs al unei culturi mai vechi și mai puțin luminate.
Ca metodologie, critica istorică presupune în mod fals că Biblia nu este “nimic altceva decât” o colecție de scrieri făcute de om. Acest lucru duce la o respingere aproape totală a oricărei activități supranaturale, miraculoase sau divine în lume. Critica istorică, ca mentalitate, poate fi văzută ca o formă extremă de eisegeză, care presupune mai întâi sensul, apoi citește textul pornind de la această presupunere.
Ca metodă – ca tehnică pentru o mai bună înțelegere – critica istorică este un instrument puternic. Aceasta nu înseamnă că o persoană trebuie să fie un expert în istorie pentru a înțelege corect Scriptura. Motivul pentru care Dumnezeu le-a poruncit credincioșilor să facă ucenici altora (Matei 28:19-20) și nu doar să tipărească Biblii este acela că unele părți ale Cuvântului scris trebuie să fie explicate de creștini mai maturi și mai pricepuți (vezi Fapte 8:29-31)

.