Înțelegerea noastră despre boală și sănătate s-a schimbat radical în ultimele câteva decenii. O abordare “holistică” a sănătății a început să reconecteze sufletul cu corpul, starea minții noastre cu starea sănătății noastre, stilul nostru de viață cu speranța noastră de viață. În acest proces ne vindecăm nu doar pe noi înșine, ci și modul în care privim lumea.

Vindecarea nu mai este văzută ca o experiență pasivă, nu mai este urmărită ca o întreprindere clinică, ci este din ce în ce mai mult îmbrățișată ca un efort spiritual. Recunoaștem din nou că nu putem separa ceea ce doare corpul de ceea ce tulbură spiritul. Atunci când lumea noastră este “sfărâmată”, “în bucăți”, “se destramă”, vindecarea – a minții, a trupului și a sufletului – nu ne ajută doar să punem piesele laolaltă. În acest sens mai larg, vindecarea înseamnă mai mult decât reconectarea osului șoldului la osul coapsei la osul genunchiului; înseamnă reconectarea la sufletele noastre.

Devine din ce în ce mai irelevant să vorbim pur și simplu de “vindecarea” depresiei, de “tratarea” unei boli sau chiar de “repararea” oaselor rupte – ca și cum fiecare parte a experienței umane ar fi un eveniment izolat. Tendința modernă de specializare medicală a fragmentat procesul de vindecare. Dar conștiința spirituală crescândă care converge din multe domenii trage în direcția opusă. Medicii și pacienții, deopotrivă, ridică privirea de la minuțiozitățile la care a fost redus omul și au o vedere aeriană. Această abordare holistică a sănătății, departe de a respinge ceea ce fiecare disciplină are de oferit, caută să unifice diferitele părți ale omului. Trebuie să îmbrățișăm o vindecare care tratează întreaga noastră ființă.

.