Când ne-am mutat în noua noastră casă anul trecut, am vrut să ne extindem familia. Era timpul să ne luăm un câine. Am crescut cu un câine în familia mea și am vrut ca și copiii mei să aibă aceeași experiență. Mă așteptam ca asta să însemne că obiectele aleatorii din casă vor fi distruse de cățelul jucăuș. Ceea ce nu mă așteptam era să trebuiască să învăț limbajul semnelor.
O rudă ne-a trimis un e-mail și ne-a întrebat dacă ne-ar plăcea un cățeluș. E-mailul a venit cu o poză a unei mici și adorabile picături albe și am fost prinși. Al doilea mesaj transmitea îngrijorarea că, dacă nu luam cățelul, viitorul lui era incert. Cățelușul era albinos și nu era dorit de către crescător. Acest lucru a fost decisiv și acum știam că acel cățeluș va veni la noi acasă. Al treilea mesaj a fost o problemă. Cățelul putea fi surd.
La început am fost cam neîncrezători în legătură cu surzenia. Cu puțină cercetare am descoperit că pigmentul joacă un rol în auzul unui câine. Dacă există piele nepigmentată în urechea internă a unui câine, terminațiile nervoase se atrofiază și mor în primele săptămâni de viață ale cățelului. Cățelul nostru era albinos, așa că aceasta a fost cauza probabilă.
După cum puteți vedea din poza de mai sus, cățelul nostru avea câteva pete negre, așa că ne-am întrebat dacă albinos era eticheta corectă. A fost o etichetă greșită. Este o genă dublu merle care are ca rezultat o pigmentare mică. Cu toate acestea, atunci când un trecător întreabă despre culoarea lui, este mai ușor să răspunzi “albinos”, pe care oamenii îl înțeleg, decât “dublu merle”, care are ca rezultat o expresie goală.
Am realizat rapid că un cățeluș surd nu este handicapat. Știm că nu poate auzi. Dar el nu știe asta. El nu își dă seama că îi lipsește ceva ce alți câini au. El s-a născut în tăcere și din punctul lui de vedere tăcerea este normală.
Chiar dacă nu răspundea la numele lui, nu puteam să continuăm să-i spunem cățeluș. În timp ce citeam ultima carte din Game of Thrones (Urzeala Tronurilor), alegerea a devenit evidentă: Ghost, direwolf-ul alb nedorit al lui Jon Snow.
Învățarea unui câine surd necesită un angajament major și multă răbdare. Desigur, acest lucru este valabil pentru dresajul oricărui cățeluș. Cățeii vor doar să se distreze. În cazul nostru, “distracție” înseamnă să mănânce pantofi, să rupă reviste și să scoată măruntaiele animalelor de pluș.
Un câine surd trebuie să învețe indicii vizuale, prin semne cu mâna și expresii faciale, în loc de cuvinte. Pentru Ghost, folosim o mișcare viguroasă a degetului în loc de un “nu” sever pentru a descuraja un comportament rău. Ca să fiu sincer, eu încă mai spun “nu”. Pur și simplu nu funcționează.
Există câteva considerații speciale atunci când creșteți un cățeluș surd. În libertate este mai probabil să rezulte un cățeluș pierdut. Nu va veni atunci când îl chemați. Deci, dacă pierzi contactul vizual direct, pierzi capacitatea de a comunica.
Nu este un câine de pază foarte bun. Un tip rău care dă buzna pe fereastră nu va atrage atenția câinelui surd, decât dacă se uită fix la fereastră. Partea bună este că nu latră la poștaș.
Dresajul este important. Pentru noi, dresajul ar fi deosebit de important. Ghost nu avea să rămână un cățeluș drăgălaș. El este un Mare Danez, cu o rată de creștere care este uimitoare. Dacă trageți cu ochiul mai jos, vă puteți face o idee despre cât de mult a crescut în șase luni, și încă mai crește.
Dacă vreți să citiți mai multe despre creșterea unui cățeluș surd, tocmai am citit Amazing Gracie: A Dog’s Tale. Gracie a fost un Mare Danez surd care a ajuns să facă parte din sursa de inspirație pentru lanțul de cofetării pentru câini: Three Dog Bakery.
.