Dezbaterile dintre știință și religie pot deveni atât de întortocheate și ezoterice și, uneori, chiar aprinse, încât este ușor să uităm ce răspuns clar și definitiv are Biserica la astfel de întrebări. Acest lucru este valabil mai ales atunci când vine vorba de conversațiile despre presupusul conflict dintre primele două capitole ale Genezei și teoriile științifice general acceptate. Pe de o parte, se afirmă că povestea biblică a creației este incompatibilă cu datarea științifică a universului și cu evoluția biologică și, prin urmare, că știința trebuie să fie greșită. Pe de altă parte, este afirmația că, deoarece povestea biblică a creației și relatările științifice despre univers și umanitate sunt în mod fundamental în dezacord, Biblia și creștinismul trebuie să fie greșite.

Răspunsul catolic la această întrebare este că acest dezacord nu are niciun temei pe care să se bazeze. Pur și simplu din punctul de vedere al interpretării biblice, primele două capitole ale Genezei nu au fost niciodată menite să fie “științifice” în sensul modern al termenului. Relatarea biblică a creației afirmă în mod profund că Dumnezeu a creat lumea din nimic și implicațiile acestui fapt. Nu detaliază procesele naturale prin care a realizat acest lucru și nu a pretins niciodată să facă acest lucru. Nu poate exista niciun conflict între relatarea biblică și o relatare științifică exactă, deoarece acestea comunică două lucruri diferite. Astfel, știința nu poate pretinde că creștinismul este greșit pe baza acestui “conflict”.”

În primul meu articol, m-am referit la o lectură științifică a relatării biblice a creației ca fiind o lectură dusă la extremele sale “literale”. Prin aceasta am vrut să mă refer la o lectură în care lectura primară a textului este fie că Dumnezeu a creat lumea în șapte perioade de 24 de ore, fie o lectură care sugerează că “zilele” s-ar putea să nu se refere la înțelegerea noastră modernă a unei zile, ci că fenomenele naturale au fost cumva puse în lume de către Dumnezeu mai mult sau mai puțin în forma lor actuală în momentul creației. Aceste lecturi “științifice” sunt adesea cele apărate de fundamentaliști și criticate de evoluționiști. Aș dori să argumentez că referirea la aceste interpretări variante ca fiind “literale” este incorectă. Ele sunt lecturi care interpretează greșit limbajul figurativ ca fiind un fapt științific și, prin urmare, mă voi referi la ele ca lecturi “științifice”. O lectură “literală” adevărată este cea în care este descoperit primul sens al Scripturii, iar primul sens al relatărilor despre creație din Geneză nu a fost niciodată menit să fie științific.

Distincțiile dintre diferitele “sensuri” ale Scripturii sunt expuse destul de convingător în Catehismul Bisericii Catolice. Există două sensuri ale Scripturii: cel literal și cel spiritual. “Sensul literal este sensul transmis de cuvintele Scripturii și descoperit prin exegeză, urmând regulile unei bune interpretări: “Toate celelalte sensuri ale Sfintei Scripturi se bazează pe cel literal”” (CCC 116). Aceasta înseamnă că sensul “literal” este primul sens care este descoperit prin exegeză corectă. Inerentă exegezei este nevoia de a înțelege ce au vrut să comunice autorii Sfintei Scripturi. Pentru a înțelege cum să procedăm în acest sens, Catehismul oferă din nou o perspectivă valoroasă, de data aceasta citând Dei Verbum: “Pentru a descoperi intenția autorilor sacri, cititorul trebuie să țină seama de condițiile timpului și culturii lor, de genurile literare în uz la acea vreme și de modurile de a simți, de a vorbi și de a povesti atunci curente. Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în diferitele tipuri de scrieri istorice, în textele profetice și poetice, precum și în alte forme de exprimare literară.”” (CCC 32).

Așadar, întrebarea care se pune în exegeză pentru relatarea biblică a creației este care a fost intenția autorului atunci când a scris-o. Aceasta este, în mod evident, o întrebare incredibil de complicată, dar cred că lucrarea Papei Benedict al XVI-lea ne oferă un început puternic. El explică faptul că prima relatare biblică a creației a prins contur în întâlnirea Israelului cu miturile păgâne prezente în Babilon, ceea ce a dus la o “confruntare dramatică implicită în acest text biblic, în care toate aceste mituri confuze au fost respinse și lumii i s-a dat originea în Rațiunea lui Dumnezeu și în Cuvântul său” (La început, 13).

Ca exemplu, el arată referirea Scripturii la soare și lună ca fiind lămpi pe care Dumnezeu le-a atârnat pe cer pentru a măsura timpul. Pentru popoarele păgâne, reducerea soarelui și a lunii la măsurători ale timpului, când acestea erau considerate zeități, ar fi fost un sacrilegiu. Astfel, “aici vedem îndrăzneala și cumpătarea credinței care, în confruntarea cu miturile păgâne, a făcut să apară lumina adevărului, arătând că lumea nu era un concurs demonic, ci că ea a apărut din Rațiunea lui Dumnezeu și se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu” (Ibidem,14). Folosind terminologia Catehismului, aceasta ar fi o parte a interpretării literale, primul sens al Scripturii, pentru că autorii Scripturii au avut intenția de a folosi figuri pentru a scrie ceva ca parte a genului ales de ei. Totuși, această interpretare literală nu este o interpretare “științifică” fundamentalistă. Comisia Biblică Pontificală face această distincție în termeni de “literal” și “literalist”:

Sensul literal nu trebuie confundat cu sensul “literalist” de care sunt atașați fundamentaliștii. Nu este suficient să se traducă un text cuvânt cu cuvânt pentru a obține sensul său literal. Trebuie să înțelegem textul în conformitate cu convențiile literare ale timpului. Atunci când un text este metaforic, sensul său literal nu este cel care decurge imediat dintr-o traducere cuvânt cu cuvânt (de exemplu, “Să vă încingeți coapsele”: Lc. 12:35), ci cel care corespunde utilizării metaforice a acestor termeni (“Fiți gata de acțiune”) .

Celălalt sens al Scripturii, cel spiritual, înseamnă că “datorită unității planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci și realitățile și evenimentele despre care vorbește pot fi semne” (CDC 117). Sensul spiritual este subdivizat în sensul alegoric, sensul moral și sensul anagogic. Cu atât de mult accent pe sensul propriu al unei interpretări “literale” a Scripturii în dezbaterea dintre știință și religie, se uită adesea că aceste alte sensuri sunt la fel de valabile ca și primul sens, de fapt, “concordanța profundă a celor patru sensuri garantează toată bogăția sa pentru lectura vie a Scripturii în Biserică” (CDC 115). Cu toate acestea, atunci când interpretăm greșit sau pierdem complet sensul literal, atunci sensul spiritual nu are o bază solidă pe care să se sprijine. Sensul spiritual în contextul depozitului de credință nu are sens fără un sens literal întemeietor.

Așadar, există două consecințe ale reducerii sensului “literal” al Scripturii la o lectură “științifică” incorectă. Prima este că se pierde interpretarea comună între lumea științei și cea a credinței. Sensul literal, primar al unui text este cel care poate fi accesibil celor din afara Bisericii. În cazul relatării biblice a creației, sensul literal este, de fapt, unul de confruntare îndrăzneață cu lumea, o afirmare unică a ceea ce este Dumnezeul lui Israel. Un astfel de sens nu-și pierde niciodată relevanța și este extrem de necesar în dezbaterile contemporane nu doar despre știință și religie, ci și despre secularism și credință în general. Pentru a cita din nou Comisia Biblică Pontificală, fundamentalismul “acceptă realitatea literală a unei cosmologii antice și depășite doar pentru că se găsește exprimată în Biblie; acest lucru blochează orice dialog cu un mod mai larg de a vedea relația dintre cultură și credință” (I. F). Pierderea acestui punct de contact cu cei din afara Bisericii duce la conflicte inutile și devastatoare, cum ar fi presupusa dezbatere despre evoluție și creație.

A doua consecință este că, deoarece sensul spiritual își pierde fundamentul fără sensul literal, pierzând sensul literal ne limităm de la descoperirea celor mai pline și mai profunde sensuri ale Scripturii. Se poate vedea acest lucru în special în legătură cu sensul alegoric, în care evenimentele din Vechiul Testament își găsesc adevărata semnificație în Hristos. Fără a înțelege primul sens literal, nu putem să le aplicăm în mod corespunzător la Hristos și să îl înțelegem în lumina acestor prime sensuri ale textelor.

Atunci, în cele din urmă, acest presupus conflict nefericit între religie și știință, bazat pe primele capitole ale Genezei, ne învață cu adevărat importanța Magisteriului și a Tradiției în Biserică. Atunci când Scriptura este scoasă din contextul său adecvat în viața Bisericii și din întreaga sa istorie de interpretare, atunci ne confruntăm cu probleme cu interpretările “literaliste” sau “științifice”. Biserica este cea care ne învață că trebuie să căutăm sensul “literal” dorit de autorii sacri. La urma urmei, Biblia este un “text de inspirație divină, a cărui îngrijire și interpretare au fost încredințate Bisericii de către Dumnezeu însuși” (Divino Afflante Spiritu, 24).

.