Și totuși, în singurul loc în care Biblia le reunește pe toate trei laolaltă, autorul inspirat pune ferm accentul pe ultima: “Rugăciunea și postul sunt bune, dar mai bună decât amândouă este milostenia însoțită de neprihănire … Este mai bine să dai de pomană decât să strângi aur, căci milostenia te salvează de la moarte și ispășește orice păcat. Cei care dau regulat de pomană se vor bucura de o viață deplină” (Tob 12:8-9).
De ce este mai bună milostenia decât rugăciunea și postul? Pentru că este rugăciune și implică post. Pomana este o formă de rugăciune pentru că este o “dăruire către Dumnezeu” – și nu o simplă filantropie. Este o formă de post pentru că cere jertfă de sacrificiu – nu doar să dai ceva, ci să renunți la ceva, să dai până când te doare.
Isus a prezentat milostenia ca pe o parte necesară a vieții creștine: “când dați de pomană, nu sunați din trâmbiță înaintea voastră, cum fac ipocriții în sinagogi și pe străzi, ca să fie lăudați de oameni. Adevărat vă spun că ei și-au primit răsplata lor. Dar tu, când dai de pomană, să nu știe mâna ta stângă ce face mâna ta dreaptă” (Mt 6,2-3). El nu spune DACĂ faci milostenie, ci CÂND. Ca și postul și rugăciunea, milostenia este nenegociabilă.
Primii creștini știau acest lucru. “Nu era nici un nevoiaș printre ei, pentru că cei care aveau bunuri sau case le vindeau, aduceau produsul vânzării și îl puneau la picioarele apostolilor, iar acesta era împărțit fiecăruia după nevoi” (Fapte 4,34-35).
Aceasta era întruchiparea vie a unui principiu de bază al învățăturii sociale catolice, ceea ce tradiția numește “destinația universală a bunurilor”. Catehismul Bisericii Catolice îl exprimă succint: “Bunurile creației sunt destinate întregului neam omenesc” (n. 2452).
Dar ele nu pot ajunge acolo decât dacă le punem noi acolo – și asta necesită efort.
Ca și cu rugăciunea și postul, la fel și cu milostenia. Dacă avem un plan, ne va fi mai ușor să o facem. De-a lungul istoriei, mulți creștini au folosit ca ghid practica “zeciuielii” din Vechiul Testament – adică dau o zecime din venitul lor “lui Dumnezeu”. În practică, asta înseamnă că o dăruiește săracilor, parohiei sau unor instituții caritabile.
Prietenul meu Ed Kenna, octogenar și tată, își amintește ziua în care a decis să înceapă să dea zeciuiala. “Când eram în ultimul an de liceu, în 1939-40, am citit un articol despre donațiile caritabile într-un ziar catolic”, își amintește el. “Și conținea o mulțime de mărturii despre roadele zeciuielii. Susținătorii de pâine povesteau cum Dumnezeu le-a oferit ori de câte ori au avut nevoie sau au avut o urgență. Am decis, atunci și acolo, să încep să dau zeciuiala și de atunci o fac.”
Pentru Kenna, acești 65 de ani au avut suișurile și coborâșurile lor financiare. A servit în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a mers la facultate și a crescut o familie de nouă copii. În tot acest timp, spune el, a fost adesea tentat, dar nu a ezitat niciodată în ceea ce privește zeciuiala. “Au fost multe momente în care am ajuns la un punct în care am spus: “Ceva trebuie să cedeze – dar nu voi renunța la zeciuiala mea.””
Este o chestiune de încredere în Dumnezeu, adaugă Kenna, “iar Dumnezeu nu va fi depășit în generozitate.”
Caritatea începe acasă, unde zilnic facem alegerea de a ne oferi timpul nostru, atenția noastră, zâmbetul nostru de afirmare și de a dărui cu generozitate. Dar caritatea nu trebuie să se oprească aici, pentru că, pentru catolici, “casa” este universală, iar familia noastră este la fel de mare ca și lumea.
Jesus a spus: “Este mai binecuvântat să dai decât să primești” (Faptele Apostolilor 20:35), dar cei care dau zeciuiala se află adesea și ei la capătul primirii. “Am lucrat ca inginer industrial prin suișurile și coborâșurile industriei americane”, își amintește Kenna. “De două ori, locul meu de muncă a căzut victimă fuziunilor corporative, dar telefonul a sunat întotdeauna la timp. Nu am pierdut niciodată o oră de muncă din cauza disponibilizărilor.”
El vede vremurile dificile ca pe un test al lui Dumnezeu pentru încrederea noastră. “Este deosebit de greu la început. La primul salariu, te doare. La al doilea, durerea este un pic mai mică. Pe la al treilea sau al patrulea, nu mai e nicio durere. Te obișnuiești cu ea. Este un obicei. Dar trebuie să iei această hotărâre fermă: O voi face și nu voi ceda.”
Kenna, la fel ca mulți alții, interpretează zeciuiala ca însemnând a lua zece la sută din “primele roade” – venitul brut, mai degrabă decât cel net. El împarte acest lucru astfel: “5 la sută pentru parohie și 5 la sută pentru alte instituții catolice”. De asemenea, el dăruiește din timpul său și, timp de multe decenii, a fost voluntar pentru Societatea Sfântul Vincențiu de Paul.
De fapt, mulți catolici extind conceptul de milostenie dincolo de bani pentru a include și timpul și talentul, donând o parte din acestea unor cauze meritorii.
La sfârșitul secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Hrisostom a privit la viața bună pe care o duceau oamenii de la curtea imperială și a fost cuprins de o mânie dreaptă. În numele lui Dumnezeu, el s-a înfuriat împotriva celor care dețineau toalete făcute din aur, în timp ce alți oameni flămânzeau în cocioabe reci.
În timp ce toaletele noastre pot fi făcute din materiale mai puțin prețioase, mulți americani se bucură astăzi de un standard de viață mai bun decât a cunoscut vreodată vreun împărat bizantin. Căldură centrală, aer condiționat centralizat, lumină electrică, alimente și apă în mod constant sigure, antibiotice și chiar aspirină – acestea sunt luxuri care depășesc visele strămoșilor noștri din vechime.
Trăim la înălțime, dar dăruim la înălțime?
Este o întrebare bună pe care să ne-o punem în timpul Postului Mare. Este un scandal, la urma urmei, ca creștinii să aibă dulapurile supraaglomerate cu haine, când există familii care tremură de frig pentru că nu-și pot plăti factura la încălzire. Este un scandal pentru creștini să fie supraponderali în mod epidemic atunci când au vecini apropiați care se culcă flămânzi.
Trebuie să îi dăm lui Dumnezeu – pe care îl întâlnim în aproapele nostru – până când aceste probleme vor dispărea. Orice dăm, fie că este o zecime, o douăzecime sau jumătate, este simbolul unei dăruiri mai mari care definește viața creștină. Așa cum Dumnezeu s-a dăruit în întregime nouă, așa și noi ne dăruim în întregime Lui. În Euharistie, El nu reține nimic. El ne dăruiește trupul, sângele, sufletul și divinitatea Sa – tot ceea ce are. Aceasta este dăruirea pe care trebuie să o imităm.
Caritatea începe acasă, unde facem zilnic alegerea de a ne oferi timpul nostru, atenția noastră, zâmbetul nostru de afirmare și de a dărui cu generozitate. Dar caritatea nu trebuie să se oprească aici, pentru că pentru catolici “casa” este universală, iar familia noastră este la fel de mare ca lumea. Trebuie să săpăm adânc și să dăruim mult acolo unde este nevoie de mult. Dar, ori de câte ori este posibil, caritatea noastră ar trebui să implice și acte personale, nu doar retrageri automate din contul nostru bancar. Papa Ioan Paul al II-lea ne-a cerut să vedem și să fim văzuți de “fața umană a sărăciei.”
Dăm ceea ce avem până când nu mai avem nimic de dat. Prietenul meu și coautorul meu din când în când, Regis Flaherty, își amintește de sora sa, Pat, ca de o femeie care a practicat dăruirea toată viața, față de frații ei, soțul ei, copiii și prietenii ei. Până la sfârșit, a dat tot ce a putut. “Când era pe moarte, intra și ieșea din starea de conștiență, dar ori de câte ori își ridica privirea spre noi, zâmbea invariabil – absolut uimitor având în vedere cât de mult suferea.”
Câteodată tot ce putem dărui este un zâmbet, dar uneori acesta este cel mai mare sacrificiu, cea mai mare rugăciune și, într-adevăr, cea mai generoasă și mai jertfitoare milostenie.”
Cele trei semne distinctive ale Postului
Rugăciune
Postul
Dăruire
Milostivire
.