Naivul apare ca tip cultural în două forme principale. Pe de o parte, există “naivul satiric, cum ar fi Candide”. Northrop Frye a sugerat că am putea să o numim “forma ingenuă, după dialogul lui Voltaire cu acest nume. “Aici un outsider… nu acordă niciuna dintre premisele care fac ca absurditățile societății să pară logice pentru cei obișnuiți cu ele” și servește, în esență, ca o prismă pentru a transmite mesajul satiric. Într-adevăr, Baudrillard, bazându-se pe rădăcinile sale situaționiste, a căutat să se poziționeze ca ingénu în viața de zi cu zi: “Joc rolul țăranului dunărean: cineva care nu știe nimic, dar care bănuiește că ceva nu este în regulă… Îmi place să mă aflu în poziția primitivului… să mă joc de-a naivul”.

Pe de altă parte, există “naivul artistic – toată receptivitatea și aparenta disponibilitate”. Aici “naivul se oferă ca fiind în proces de formare, în căutare de valori și modele… mereu pe cale de a adopta vreun temperament tradițional “matur”” – într-un perpetuu moratoriu adolescentin. Astfel de instanțe ale “naivului ca imagine culturală… se ofereau ca fiind în mod esențial receptive la ceilalți și deschise la orice invitație… își stabileau identitatea în indeterminare”.

În timpul anilor 1960, “naivii s-au îndreptat spre misticism și religiile orientale”, alimentând mișcarea hippie. “Cultura hippie, bastardă a generației beat ieșită din pop, semăna mult cu o cultură populară – orală, naivă, comunitară, aforismele sale (“Faceți dragoste, nu război”, “porniți, acordați, renunțați”) intuite, nu raționalizate”.

.