În aceste vremuri ciudate și tulburi, o întrebare la care nu ne gândim prea des își arată dinții sclipitori. Această întrebare se referă la originea și natura răului. Cu cât lumea se destramă mai repede, cu cât forțele urii, ale răutății și ale furiei răcnesc mai tare, cu atât mai mult ne confruntăm cu această mare și teribilă întrebare: cum pot ființele umane să comită acte de rău? Sunt oamenii iremediabil răi? Ce este ceea ce împinge societăți întregi spre o oroare adevărată și durabilă?

Este amuzant. Dacă stai să te gândești, pentru această preocupare atât de profundă, ființele umane au găsit doar o mână de explicații. Poate că nu ne-am gândit suficient de mult, sau suficient de bine – dar voi reveni asupra acestui aspect. Până acum, există trei explicații pentru rău, ca să fiu mai precis. Oamenii se nasc răi. Oamenii sunt făcuți răi. Sau răul este în ochii privitorului, ceea ce înseamnă că nu este deloc un lucru real.

Să le luăm în considerare pe rând – pentru că ceea ce este cel mai ciudat dintre toate este cum, cu cât aceste idei par mai sigure și mai simple, cu atât mai teribil și mai ironic se întorc împotriva lor.

Sunt oamenii născuți răi? Aceasta este ideea fundamentală din interiorul tuturor fascismelor. Unii oameni sunt nobili, puri și demni – și se nasc așa. Bunătatea lor este în sângele lor, care curge doar prin patrie. Dar unii oameni sunt ignobili, impuri și nedemni. Nedemni de ce? De a fi oameni deloc. Dar de ce este așa? Pentru că ei sunt în mod inerent răi – răutatea rezidă în sângele lor, care este în mod inerent corupt. Ei se nasc criminali, mincinoși, trișori, escroci. Așa cum au spus naziștii despre evrei, sau americanii despre negri.

Dar ce se întâmplă în continuare, dacă noi credem că unii oameni se nasc răi? Ei bine, este firesc ca scopul societăților noastre să fie acela de a-i exila, extermina sau înrobi. Că îi vom folosi, îi vom abuza și îi vom înjosi. La urma urmei, răul nu poate fi permis să existe, decât în slujba binelui suprem. Și astfel, naziștii i-au ucis pe evrei, iar americanii i-au înrobit pe negri. Dar vreau să vedeți ironia. Credința că unii oameni se nasc răi este ceea ce a cauzat cele mai multe acte malefice din întreaga istorie a omenirii.

Când credem că oamenii se nasc răi, atunci, trebuie să facem în mod clar o greșeală gravă – pentru că noi suntem cei care ajungem să comitem atrocități, orori, holocaust, nu ei. Noi suntem cei care ajungem să facem lucruri de neconceput atunci când îi denunțăm pe alții ca fiind inerent răi și ne mândrim cu noi înșine ca fiind inerent buni. Cea mai mare sursă de rău din istoria omenirii este credința greșită că unii oameni se nasc răi, care ne transformă în caricaturi ale bunătății, până când am devenit chiar răul pe care îl denunțăm, comițând chiar atrocitățile de care ne temem. Ce ironie a sorții! Cât de amuzant. Cât de tragic.

Și totuși aceasta a fost starea omenirii până în 1942. Timp de toate mileniile lor lungi, ființele umane au crezut în acest mit ciudat și prostesc – noi ne naștem buni, ei se nasc răi. De la Sparta, la Persia, la Roma și până la cruciade, acest mit definește istoria. De ce este așa? Ei bine, motivul este simplu. Ființele umane sunt lucruri morale și le place să simtă că sunt bune. Dar moralitatea nu este atât de simplă pe cât credem noi că este. Ea nu înseamnă doar a pretinde un teren înalt, în timp ce se urcă în abis.

Și apoi au venit marile războaie. În umbra lor, a apărut o nouă teorie și o nouă înțelegere a răului. Freud, Keynes, Arendt, Camus, Brecht, Sartre. Ce au avut toți aceștia în comun? Au observat că răul nu era inerent în nimeni – ci circumstanțial. Cei mai buni și mai nobili oameni puteau fi destul de ușor împinși spre rău de sărăcie, au spus Keynes și Brecht, economist și dramaturg. De un sentiment de teamă și amenințare în viața de zi cu zi, a spus Freud. De birocrație și de normele sociale, spunea Arendt. De dezintegrarea posibilității umane, au spus Camus și Sartre, care rezidă fără măsură sau limită în fiecare ființă.

Dar vreau să vedeți magnitudinea acestei realizări, pentru că, după părerea mea, este una dintre cele mai mari din istoria omenirii. A avut loc, în sfârșit, o revoluție în modul în care gândim despre rău. După două mari războaie, în sfârșit, omenirea a fost pregătită să ia în considerare marea și teribila problemă a răului. A lăsat deoparte vechile și nebunele sale mituri – acești oameni murdari se nasc răi, noi, oamenii puri, ne naștem buni – și a privit puțin mai clar lumea. Și cele mai mari minți ale sale au văzut cu toții același lucru: răul nu este ceva cu care ne naștem. Este ceva ce învățăm, suntem învățați, suntem conduși spre el. Răul este ceva în care suntem transformați, nu ceva ce suntem.

Ce idee frumoasă și reverberantă. În toată istoria omenirii de dinainte, cu excepția lui Hristos și a lui Buddha și a profeților, poate, nimeni nu îndrăznise cu adevărat să gândească așa ceva – și cu siguranță nici după aceea. Mitul răului inerent provocase război după război, pogrom după pogrom, genocid după genocid.

Și iată-ne din nou aici. Răul se strecoară în sus din abis în aceste zile. Și totuși nu ne gândim prea bine la asta. În cea mai mare parte, suntem niște mici nietzscheeni, care credem implicit că puterea are dreptate, că puterea este singurul scop al vieții și că, prin urmare, răul nu are o realitate obiectivă. Dacă pot să te domin și să te fac să-ți placă, atunci cine poate spune că este rău? Pot să vă exploatez și să vă fac să credeți că este bine, corect și drept, atunci cine este altcineva să spună că este rău?

Gândiți-vă la asta. Nu aceasta este logica de acum? Nu mai există absoluturi sau linii roșii. Lăcomia este bună și egoismul este totul. Virtutea este viciu, iar viciul virtute. Totul a fost dat peste cap într-o lume în care răul nu mai pretinde facticitate socială sau realitate morală – pentru că stânga a dus prea departe lecția marilor minți de altădată și s-a gândit că, dacă răul este circumstanțial, atunci de ce să ne mai obosim să numim ceva rău? Totul este relativ, nu-i așa?

Și astfel nu-l numim ceea ce este. Nu îl contestăm cu un bine superior. Nu predăm istoria răului – nu istoria atrocității, ci modul în care s-a schimbat modul în care ne gândim la el – în școli. Și astfel, mă tem că nu ne amintim de noi înșine, de această istorie lungă și teribilă. Cum miturile superstițioase despre rău, în mod ironic, i-au făcut pe oameni mai puțin buni și mai răi.

Dar tocmai din acest motiv, răul este o realitate umană, pe care nu o putem eluda cu jocuri inteligente de limbaj sau de semantică sau raționalizări. Când spunem că am explicat răul, cel puțin un pic mai bine, în ultimul secol, dezmințind vechile mituri, asta nu înseamnă că răul nu există – ci că există și va exista și, din acest motiv, trebuie să ne amintim cât de departe am ajuns și cât de departe mai avem de parcurs.

Vă spun că este suficient dacă ne amintim doar atât. Atâta timp cât oamenii buni au crezut în mitul că doar ei s-au născut așa, istoria a râs de orgoliul lor, l-a răsucit asupra sa și i-a făcut răi. Și din acest motiv, cred că a fi bun într-o epocă care se transformă în rău înseamnă să înțelegi de ce a pretinde propria bunătate nu a fost niciodată suficient, și nici să te prefaci pur și simplu sau să raționalizezi sau să ignori chestiunea răului nu este suficient.

A fi bun într-o epocă care se transformă în rău înseamnă umilința, curajul, înțelepciunea și harul de a vedea că fiecare inimă umană poate fi mult prea ușor coruptă și corodată. De nevoia de a-i degrada, înjosi și devaloriza pe alții, ceea ce nu este același lucru cu bunătatea, ci contrafacerea ei seducătoare. Atunci când o viață își pierde speranța, demnitatea și scopul, când nu prea mai are cum să ajungă în sus, atunci răul râde și prinde rădăcini și șoptește – “trage-i în jos, în schimb! Ei o merită! Ei nici măcar nu sunt oameni!” Și tocmai din acest motiv, fiecare inimă umană trebuie să fie hrănită, însorită, înălțată și eliberată – pentru ca ea să poată înflori.

Umair
mai 2018