Organizare comunitară, metodă de implicare și împuternicire a oamenilor cu scopul de a crește influența grupurilor subreprezentate din punct de vedere istoric în politicile și procesul de luare a deciziilor care le afectează viața.

Organizarea comunitară este atât o tactică de abordare a unor probleme și aspecte specifice, cât și o strategie de implicare și împuternicire pe termen mai lung. Obiectivele pe termen mai lung ale organizării comunitare sunt de a dezvolta capacitățile interne și de a crește puterea de decizie și influența grupurilor subreprezentate.

Organizarea comunitară este adesea o activitate bazată pe loc, utilizată în cartierele cu venituri mici și minoritare. Este, de asemenea, utilizată în rândul “comunităților” de persoane bazate pe interese comune, cum ar fi grupurile de noi imigranți, care au o participare și o influență limitate în procesul de luare a deciziilor care le afectează viața.

În organizarea comunitară, membrii comunităților sunt organizați pentru a acționa în mod colectiv asupra intereselor lor comune. Saul Alinsky este recunoscut în mod obișnuit ca fiind fondatorul organizării comunitare. Alinsky a apărut ca organizator comunitar în a doua jumătate a anilor 1930. Gândirea sa despre organizare a fost puternic influențată de mișcarea sindicală militantă din Statele Unite care apărea la acea vreme. Abordarea lui Alinsky punea accentul pe luarea democratică a deciziilor, pe dezvoltarea unei conduceri indigene, pe sprijinul liderilor tradiționali ai comunității, pe abordarea interesului propriu al oamenilor, pe utilizarea strategiilor de conflict și pe lupta pentru rezultate specifice și concrete. La sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970, mulți liberali și fundații cu înclinații liberale au îmbrățișat metoda sa de organizare comunitară ca o alternativă la activismul radical și rebeliunea care aveau loc la acea vreme în orașele americane.

Organizarea de tip Alinsky se concentrează pe întărirea legăturilor interne între oamenii care împărtășesc valori și interese similare. Lucrând în principal prin intermediul rețelelor organizaționale stabilite, cum ar fi bisericile, aceste eforturi mobilizează rezidenții pentru acțiuni care se confruntă cu persoane și instituții puternice în încercarea de a le determina să acționeze diferit. În organizarea conflictelor, se consideră că legăturile interne puternice ale comunității sunt suficiente pentru a împuternici oamenii și a produce schimbări. În practică, unii organizatori de conflicte resping în mod explicit dezvoltarea de asocieri cu cei aflați la putere, de teamă ca membrii grupului să fie cooptați atunci când împart responsabilități cu persoane aflate în poziții avantajoase.

O abordare alternativă la organizarea comunitară bazată pe conflict este abordarea consensuală. Organizarea consensuală a apărut în ultimul deceniu al secolului XX. Spre deosebire de organizarea prin conflict, organizarea prin consens acordă atenție dezvoltării legăturilor puternice și slabe – și anume, atât cultivarea cooperării interne între comunitățile de interese, cât și crearea de relații de lucru cu cei care au putere și influență. Scopul este de a crea noi organizații și lideri care să aibă rădăcini mai largi, punând accentul pe stabilirea de noi legături pozitive cu guvernul și alte instituții care influențează deciziile.

.