Una dintre speciile de furnici de lemn, furnica sclavagistă (Formica sanguinea) este un parazit social. După ce pătrunde în cuibul unor specii de furnici mai mici, cum ar fi Formica fusca, regina sclavagistă ucide regina gazdă și “înrobește” lucrătoarele care clocesc pentru a avea grijă de propria progenitură.

Furtul de hrană, sau cleptoparazitismul, este atunci când un animal își obține hrana furând prada ucisă de un alt animal. Furtul de hrană are avantajul că un animal poate mânca o pradă pe care nu ar fi putut să o ucidă altfel. De asemenea, poate economisi energia și potențialul pericol pe care îl implică atacarea prăzii. Membrii familiei corbilor folosesc adesea această strategie, la fel ca și păsările de pradă. Dintre mamiferele care se aflau cândva în Pădurea Caledoniană, ursul brun (Ursus arctos) și lupul (Canis lupus) ar fi furat, de asemenea, prada. Lupii pot alunga linxul (Lynx lynx) sau răpitoarele de la o pradă, iar urșii sunt capabili să îndepărteze orice alt prădător!

Parazitoizii sunt paraziți care în cele din urmă își ucid gazda. Ei sunt undeva între prădător și parazit. Există multe viespi parazitoide, cum ar fi viespea cu coadă de rubin sau viespea cuc (Chrysura hirsuta), care își depune ouăle în celulele de puiet din cuiburile albinei zidar (Osmia uncinata). Larvele viespilor se hrănesc apoi cu larvele albinelor.

Mai mult decât se vede cu ochiul liber

Un animal poate fi gazda unei game largi de paraziți. Așa cum se întâmplă și în cazul relațiilor mutualiste, atunci când vedem un animal individual, ne uităm de fapt la o întreagă comunitate de forme de viață. De exemplu, paraziții cerbului roșu (Cervus elaphus) au fost destul de bine studiați, iar cerbul servește ca o bună ilustrare a gamei de paraziți care pot locui la un singur animal.

Printre paraziții interni sau endoparaziți se numără fluviile hepatice (Fasciola hepatica), o varietate de viermi și paraziți intestinali microscopici. Printre paraziții externi sau ectoparaziți se numără căpușele, căprioarele de cerb (Lipoptena cervi) și larvele muștei nazale (Cephenemyia auribarbis).

Transmitere

De la viruși la căpușe, paraziții au o gamă largă de strategii de răspândire de la o gazdă la alta. Păduchii, de exemplu, se transferă de obicei atunci când două gazde intră în contact. Puricii se târăsc și sar pe distanțe relativ lungi, în timp ce căpușele se târăsc până în vârful unei bucăți de vegetație, cum ar fi o tulpină de fagure, și așteaptă ca o gazdă în trecere să treacă pe lângă ele. Rugina și mucegaiul se transmit prin spori, iar unele ciuperci parazite se răspândesc atunci când rădăcinile plantelor intră în contact.

Midii își localizează gazdele prin detectarea semnalelor chimice, în special a dioxidului de carbon, din respirația gazdelor lor. Borrelia burgdorferi, bacteria responsabilă de boala Lyme, trăiește în intestinul unor căpușe și poate fi transmisă unui alt organism atunci când căpușa mușcă o gazdă pentru o masă de sânge. Acesta este un exemplu al modului în care un parazit poate folosi un alt parazit ca vector: un mijloc de a se deplasa între noi gazde și de a le infecta.

Defensive împotriva paraziților

O gazdă va încerca, de obicei, să respingă sau să elimine paraziții atunci când este posibil, și există o multitudine de modalități prin care se poate realiza acest lucru. Mamiferele se îngrijesc, iar păsările se spală, activități care, printre alte funcții, elimină oaspeții nepoftiți, cum ar fi căpușele. Cerbii roșii folosesc bălțile de noroi pentru a scăpa de ectoparaziți, cum ar fi căprioarele și căpușele. O serie de păsări, printre care și cocoșul de munte (Tetrao urogallus), scapă de ectoparaziți prin “furnicare”. Acest lucru se întâmplă atunci când o pasăre permite furnicilor să se târască prin penele sale. Furnicile își pulverizează acidul formic defensiv, care ajută la uciderea paraziților păsării.

O altă metodă de apărare este evitarea. Puricii parazitează o gamă largă de animale cu sânge cald. Anumite specii de purici infestează cuiburile de mierlă cu creastă (Parus cristatus). Acest lucru forțează păsările să schimbe locurile de cuibărit în fiecare an, crescând cererea de locuri adecvate.

Stejarul (Sturnus vulgaris) are un mod intrigant de a face față paraziților care pradă puii. Masculul de starling colectează plante aromatice pentru a le împleti în cuib. Uleiurile aromatice din plante sporesc rezistența puietului de pasăre la paraziți și le cresc șansele de supraviețuire.

La capătul microscopic al scării, unii dintre cei mai periculoși paraziți – viruși și bacterii – sunt combătuți direct de sistemul imunitar al gazdei.

Influența paraziților

Paraziții au o influență puternică și complexă asupra populațiilor de viețuitoare din ecosistemul forestier. Ei joacă un rol cheie în reglarea oscilațiilor extreme ale populațiilor. Prin reducerea fertilității, ei împiedică, de asemenea, ca anumite specii să devină prea abundente, oferind astfel altor organisme o șansă de a prospera.

Tendința ecosistemelor de a evolua în mod natural spre diversitate este ilustrată de faptul că monoculturile create de oameni (cum ar fi câmpurile de grâu sau plantațiile de conifere) sunt adesea predispuse la boli parazitare și este nevoie de o mare cantitate de aport pentru a ține la distanță paraziții. Ecosistemele diverse sunt mult mai puțin vulnerabile la epidemii devastatoare. Prezența paraziților, în timp, favorizează biodiversitatea.

Copilul de freze de reproducere (Fringilla coelebs) ilustrează efectul pe care îl au paraziții asupra selecției naturale. Cu cât un mascul are mai puțini paraziți, cu atât mai strălucitori sunt pigmenții din penele sale. De ce contează acest lucru? Masculii mai viu colorați sunt mai atractivi pentru femele, astfel încât genele sale de fitness și imunitate sunt transmise la următoarea generație. Acest lucru arată că paraziții pot îmbunătăți de fapt sănătatea pe termen lung a unei populații.

Parazitismul influențează, de asemenea, mișcările animalelor. Midges, în special, forțează cerbii roșii să se deplaseze pe terenuri mai înalte (precum și să țină turiștii la distanță!), iar acest lucru are un efect asupra modelelor de pășunat.

Paraziții au rareori același farmec public ca și speciile mai pline de farmec. Dar în timp ce, prin definiție, parazitismul dăunează organismelor individuale, într-un context mai larg, aceste interacțiuni fascinante joacă un rol indispensabil în promovarea sănătății și diversității în pădure.

Scris de Dan Puplett.