Există personaje reale și fictive ancorate în inconștientul nostru colectiv. Prezența lor recurentă în istoria artei ilustrează mai mult decât fascinațiile, modele sau preocupările noastre. Studierea lor oferă, de asemenea, o înțelegere a societăților trecute și prezente – problemele lor, tradițiile lor și contextul istoric.

Imaginea lui Hristos

Caracterul de focar astăzi este o imagine familiară. Cei mai mulți oameni, dacă li s-ar da o bucată de hârtie și un creion, ar fi capabili să traseze liniile majore care îl compun: trăsăturile sale, atributele sale și poate chiar martiriul său.

Isus este adesea înfățișat în toate stările sale, de la viață la moarte, fără a uita învierea. Operele care îl reprezintă ne determină să reflectăm asupra naturii umane; ele inspiră devoțiune și meditație. Uneori, contemplarea martiriului său poate oferi chiar mângâiere credincioșilor aflați în căutarea unui ecou pentru suferințele lor.

Există o lucrare specială care răspunde acestui ecou și care mi-a atras întotdeauna atenția: Altarul de la Isenheim. Pictată între anii 1512-1516 și atribuită lui Matthias Grünewald, ea se află în prezent la Muzeul Unterlinden din Colmar.

Multora le este cunoscută imaginea lui Hristos având un chip senin, pașnic și hotărât în fața destinului său, dar ceea ce ne oferă Grünewald aici merge mult mai departe decât simpla ilustrare a stigmatelor sale. El invită privitorul la o călătorie halucinantă în ultimele ore de coșmar ale acestui celebru martir. În această răstignire, el înfățișează oroarea acestui eveniment prin estetizarea nesustenabilului. Grünewald reușește să facă sublimă o violență rar observată în artă.

Care este motivația care îl determină pe un artist să creeze o astfel de operă? Ce ne spune aceasta despre istoria patronilor săi? Cine a fost acest “sălbatic de geniu”, așa cum l-a numit Joris-Karl Huysmans?

Profitând de invitația muzeului de a asista la această restaurare, am profitat de ocazie pentru a-i intervieva pe directorul Muzeului Unterlinden din Colmar, Pantxika De Paepe, și pe restauratorul șef, Anthony Pontabry.

Interviu cu Pantxika De Paepe

Ați putea să ne spuneți mai multe despre patronii acestui tablou?

Revendicarea de la Isenheim a fost comandată pentru Comenduirea Antonină, probabil la începutul anilor 1510. Această comandă, oficializată în 1247, avea ca scop primirea pelerinilor care veneau să se roage Sfântului Anton Pustnicul pentru a nu contracta “boala ardelenilor” sau “boala Sfântului Anton”, răspândită la acea vreme.

Această reprezentare emoționantă merge dincolo de simpla descriere a stigmatelor cunoscute ale lui Hristos. Ar avea oare vreo legătură cu boala, “focul ardelenilor?”

Într-adevăr, pacienții vin și pentru tratament (Sfântul Anton avea puterea de a da boala, dar și de a o vindeca). Acest tablou este acolo și pentru a reprezenta stigmatele focului ardelenilor. Pacienții se simțeau arși pe dinăuntru și pe dinafară din cauza otrăvirii cu cornul secarei, ceea ce ducea la dureri de cap puternice până la halucinații și la necroza progresivă a extremităților corpului.

Puteți să ne explicați cum procedau Antoninii pentru a trata acești pacienți?

După ce erau acceptați la Isenheim, pacienții mergeau în inima bisericii, la picioarele tabloului de altar. Aceștia primeau Sfântul Vintage, alcătuit din relicve macerate în vin cu plante care aveau proprietăți calmante. Tot acest ceremonial conferea acestei lucrări un caracter medicinal. Contemplarea lui Hristos aducea mângâiere, o formă de ecou bolnavilor, permițându-le să se gândească la o însănătoșire sau să-și găsească liniștea în lumea cealaltă.

În unul dintre panourile tabloului de altar, vedem atacul Sfântului Anton de către demoni și alți monștri. Putem găsi acest tip de creaturi fantastice și în opera lui Hieronymus Bosch. Este acest bestiar specific acestei părți a Occidentului?

Reprezentarea subiectului atacului Sfântului Antonie i-a mulțumit pe unii artiști pentru că puteau să se “desprindă”. Majoritatea scrierilor au stabilite descrieri și povestiri. În cazul atacului Sfântului Anton, artiștii își puteau explora imaginația. La fel ca în cazul reprezentărilor apocalipsei, acest lucru le-a oferit o cale de ieșire din lanțurile unor comenzi adesea restrictive.

După părerea dumneavoastră, cum a putut o astfel de operă să aibă un impact puternic în momentul creației sale și să reușească și astăzi să trezească pasiuni? Există o formă de voyeurism morbid, un pic ca un nou tip de turism modern?

Tăiați timp în această după-amiază să vă așezați într-un colț și să observați oamenii care contemplă această operă și veți vedea că, indiferent de unde vine publicul, fascinația este aceeași. Unii vin să reflecteze, alții să se cutremure. De la Bacon la Picasso și la unele opere, această lucrare fascinează. Voyeurismul nu se înrădăcinează atât de adânc precum moda. Ceea ce se întâmplă cu Grünewald, și cu această capodoperă, în special, este mult mai profund. Așa cum spunea Rilke, “frumusețea este doar începutul teribilului.”

Interviu cu Anthony Pontabry

Puteți să ne spuneți câte ceva despre istoria acestei restaurări?

Acest proiect s-a născut inițial în 2003, inițial pentru a restaura opera în paralel cu extinderea muzeului. Curățarea a început cu o altă echipă, dar aceștia au suspendat restaurarea în 2011.

În 2013, după noi teste asupra lucrării, a fost lansat un apel pentru o consultare în vederea realizării unui studiu de fezabilitate pentru întregul tablou. De asemenea, a fost necesar să se propună o nouă instalare a tabloului, care a fost prezentat atunci pe un altar înconjurat de bariere de sticlă, greu de demontat în caz de pericol. Răspunzând ofertei, am câștigat șantierul și a fost constituită o echipă de 19 specialiști. După câteva luni de cercetări, am realizat un studiu în 2014.

Un pic ca și Mona Lisa, îmi imaginez că Reperul de la Isenheim este o operă majoră care generează un procent semnificativ de vizitatori la Muzeul Unterlinden. Știind acest lucru, ne puteți spune cum se organizează o astfel de restaurare?

Din moment ce cea mai mare parte a veniturilor muzeului provin din acest tablou, s-a luat decizia de a nu-l muta și de a restaura panourile în prezența publicului, protejate în spatele ferestrelor. Pentru ca vizitatorii să poată urmări acest eveniment, lăsăm perioade în care panourile sunt libere de orice intervenție, ceea ce ne face să lucrăm o dată la trei luni.

Aceasta ne oferă luxul de a putea organiza intervențiile în cele mai bune condiții.

În cariera de restaurator, ce înseamnă să lucrezi la acest tip de capodoperă? Ați avut o relație particulară cu această lucrare înainte de restaurare?

Fiind la sfârșitul carierei mele, această restaurare reprezintă punctul culminant, cu poate unul sau două proiecte pe care le-am mai făcut în viața mea.

Pentru mine este incredibil, iar pentru restauratorii mai tineri, este ceva destul de spectaculos. Este o lucrare pe care o văzusem în 1980 și care mă uimise cu totul prin frumusețea ei, dar nu mă gândeam la restaurare la acel moment. Abia mai târziu m-am gândit că este o capodoperă absolută și că mi-ar plăcea să pun mâna pe ea.

Când iei în mâini o astfel de lucrare, trebuie să existe un anumit nivel de reținere sau teamă. Cum ați prins acest proiect unic, mai ales sub ochii unui public atent?

Echipa de experți pe care am adunat-o înseamnă că nu ne este frică. Nu ne este frică, dar înseamnă că există o infinitate de precauții care sunt luate în curățenia pe care o facem, etc. Un aspect important este că această curățenie a fost facilitată de starea extraordinară a panoului. Acest lucru se datorează tâmplarilor din acea vreme care au creat o structură concepută astfel încât tabloul să nu se “miște” niciodată, în ciuda tuturor transporturilor datorate războaielor regionale și mondiale care s-au succedat. Atât de mult încât am fi putut să o lăsăm și noi în starea ei originală.

Noi știm puține lucruri despre viața lui Grünewald. Această restaurare v-a permis să descoperiți elemente noi despre viața sau opera sa?

Îndepărtarea acestor lacuri ne face să redescoperim lucrări excepționale și detalii care dispăruseră, cum ar fi reflexele galbene ale îngerului din Concertul îngerilor. Acest detaliu deosebit era evident pe pomeții și sprâncenele ei și chiar și pe rochia ei care se termină cu lumini galbene evidențiate din nou. De asemenea, mici personaje pe care nu le mai puteam vedea în fundal.

Mă întreb uneori ce se poate întâmpla în mintea unui artist pentru a realiza o creație atât de halucinantă – aceeași întrebare pe care ne-o putem pune și pentru Hieronymus Bosch. Dacă vă uitați la această draperie, restaurarea a scos la iveală 7-8 culori diferite pe aceeași draperie, de la galben la portocaliu, apoi roșu, apoi violet și albastru în umbră. Apoi vine violet, albastru, roșu și, în cele din urmă, există acest alb strălucitor.

În ceea ce privește perfecțiunea realizării monștrilor, nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Un lucru mi-a fost confirmat – Grünewald este maestrul luminii și al culorilor.

După părerea dumneavoastră, cum a putut o astfel de operă să aibă un impact puternic în momentul creației sale și să reușească și astăzi să trezească pasiuni?

În opinia mea, la vremea respectivă, ea i-a atins doar pe pacienții care au mers să o vadă. Apoi, lucrarea a dispărut complet în întuneric, dacă ne gândim că a fost expusă până la începutul anilor 1900. Nici măcar nu fusese montată ca un tablou de altar, panourile și sculpturile fiind separate.

Astăzi, ceea ce mă atrage este latura sa mai degrabă mistică și enigmatică. Când văd publicul care privește această lucrare, stă foarte mult timp să o contemple fără să se clatine, ca și cum ar fi văzut altceva în ea. Este o capodoperă cu multiple fațete, între scene de seninătate și crucificare violentă. Cred că asta este ceea ce mă mulțumește și pe mine atât de mult.

***

Arta și pictura aduc acea libertate pe care o găsim doar puțin în schimburile noastre și mai mult în tăcerile noastre. Libertatea de a contempla și de a iubi interzisul; libertatea de a aprecia ciudățenia, necunoscutul, urâtul, goliciunea, viața și moartea într-o formă nouă, fără a fi nevoie să o justifici vreodată – așa este. Arta ne oferă posibilitatea de exaltare în fața insuportabilului, a durerii superbe – lumina care nu poate trăi fără partea ei de umbră.

O astfel de suferință în viața noastră de zi cu zi ne-ar dezgusta, ne-ar stânjeni și ne-ar șoca; poate chiar unii ar închide ochii. Pentru această operă de artă, însă, oamenii călătoresc din toate colțurile lumii pentru a o contempla și fotografia.

Vă veți găsi restul vizitei mele pe Instagram-ul meu.