Președintele irakian Saddam Hussein a ordonat invadarea și ocuparea Kuweitului vecin la începutul lunii august 1990. Alarmate de aceste acțiuni, puterile arabe compatrioate, precum Arabia Saudită și Egiptul, au cerut Statelor Unite și altor națiuni occidentale să intervină. Hussein a sfidat cererile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite de a se retrage din Kuweit până la jumătatea lunii ianuarie 1991, iar Războiul din Golful Persic a început cu o ofensivă aeriană masivă condusă de SUA, cunoscută sub numele de Operațiunea Furtuna deșertului. După 42 de zile de atacuri necruțătoare ale coaliției aliate în aer și la sol, președintele american George H.W. Bush a declarat încetarea focului la 28 februarie; până atunci, majoritatea forțelor irakiene din Kuweit fie se predaseră, fie fugiseră. Deși Războiul din Golful Persic a fost considerat inițial un succes fără rezerve pentru coaliția internațională, conflictul mocnit din regiunea tulbure a dus la un al doilea Război din Golf – cunoscut sub numele de Războiul din Irak – care a început în 2003.
Antecedentele Războiului din Golful Persic
Deși războiul de lungă durată dintre Iran și Irak se încheiase cu o încetare a focului mediată de Națiunile Unite în august 1988, până la jumătatea anului 1990 cele două state nu începuseră încă să negocieze un tratat de pace permanent. Atunci când miniștrii lor de externe s-au întâlnit la Geneva în luna iulie a aceluiași an, perspectivele de pace păreau brusc strălucitoare, deoarece se părea că liderul irakian Saddam Hussein era pregătit să dizolve acel conflict și să returneze teritoriul pe care forțele sale îl ocupaseră de mult timp. Cu toate acestea, două săptămâni mai târziu, Hussein a ținut un discurs în care a acuzat națiunea vecină, Kuweit, că a sifonat țițeiul din câmpurile petroliere Ar-Rumaylah, situate de-a lungul graniței lor comune. El a insistat ca Kuweitul și Arabia Saudită să anuleze 30 de miliarde de dolari din datoria externă a Irakului și le-a acuzat că au conspirat pentru a menține prețurile petrolului la un nivel scăzut într-un efort de a face pe plac națiunilor occidentale cumpărătoare de petrol.
În plus față de discursul incendiar al lui Hussein, Irakul a început să adune trupe la granița Kuweitului. Alarmat de aceste acțiuni, președintele egiptean Hosni Mubarak a inițiat negocieri între Irak și Kuweit în încercarea de a evita intervenția Statelor Unite sau a altor puteri din afara regiunii Golfului. Hussein a întrerupt negocierile după numai două ore, iar la 2 august 1990 a ordonat invazia Kuweitului. Presupunerea lui Hussein că statele arabe vecine vor sta deoparte în fața invaziei Kuweitului și nu vor apela la ajutor extern pentru a o opri, s-a dovedit a fi un calcul greșit. Două treimi din cei 21 de membri ai Ligii Arabe au condamnat actul de agresiune al Irakului, iar regele Fahd al Arabiei Saudite, împreună cu guvernul în exil al Kuweitului, s-au adresat Statelor Unite și altor membri ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) pentru sprijin.
Invazia irakiană a Kuweitului & Răspunsul aliaților
Președintele american George H.W. Bush a condamnat imediat invazia, la fel ca și guvernele Marii Britanii și Uniunii Sovietice. La 3 august, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a cerut Irakului să se retragă din Kuweit; trei zile mai târziu, regele Fahd s-a întâlnit cu secretarul american al apărării, Richard “Dick” Cheney, pentru a solicita asistență militară din partea Statelor Unite. La 8 august, ziua în care guvernul irakian a anexat în mod oficial Kuweit – Hussein a numit-o “a 19-a provincie irakiană” -, primele avioane de luptă ale Forțelor Aeriene ale SUA au început să sosească în Arabia Saudită, ca parte a unei consolidări militare denumite Operațiunea Scutul deșertului. Avioanele au fost însoțite de trupe trimise de aliații NATO, precum și de Egipt și alte câteva națiuni arabe, menite să se protejeze împotriva unui posibil atac irakian asupra Arabiei Saudite.
În Kuweit, Irakul și-a mărit forțele de ocupație la aproximativ 300.000 de soldați. Într-un efort de a obține sprijin din partea lumii musulmane, Hussein a declarat un jihad, sau război sfânt, împotriva coaliției; el a încercat, de asemenea, să se alieze cu cauza palestiniană, oferindu-se să evacueze Kuweitul în schimbul retragerii israeliene din teritoriile ocupate. Când aceste eforturi au eșuat, Hussein a încheiat o pace pripită cu Iranul pentru a-și aduce armata la putere maximă.
Începe Războiul din Golf
La 29 noiembrie 1990, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat folosirea “tuturor mijloacelor necesare” de forță împotriva Irakului dacă acesta nu se va retrage din Kuweit până la 15 ianuarie următor. Până în ianuarie, forțele coaliției pregătite să se confrunte cu Irakul numărau aproximativ 750.000 de persoane, inclusiv 540.000 de membri ai personalului american și forțe mai mici din Marea Britanie, Franța, Germania, Uniunea Sovietică, Japonia, Egipt și Arabia Saudită, printre alte națiuni. Irakul, la rândul său, a avut sprijinul Iordaniei (un alt vecin vulnerabil), Algeriei, Sudanului, Yemenului, Tunisiei și al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
În dimineața zilei de 17 ianuarie 1991, o ofensivă aeriană masivă condusă de SUA a lovit apărarea aeriană a Irakului, trecând rapid la rețelele sale de comunicații, fabricile de armament, rafinăriile de petrol și altele. Efortul coaliției, cunoscut sub numele de Operațiunea Furtuna deșertului, a beneficiat de cea mai recentă tehnologie militară, inclusiv bombardiere Stealth, rachete de croazieră, așa-numitele bombe “inteligente” cu sisteme de ghidare cu laser și echipamente de bombardament nocturn cu infraroșu. Forțele aeriene irakiene au fost fie distruse de timpuriu, fie au optat pentru ieșirea din luptă sub atacul necruțător, al cărui obiectiv era de a câștiga războiul în aer și de a minimiza pe cât posibil luptele la sol.
Războiul la sol
Până la jumătatea lunii februarie, forțele coaliției și-au mutat focalizarea atacurilor aeriene spre forțele terestre irakiene din Kuweit și sudul Irakului. O ofensivă terestră masivă a aliaților, Operațiunea Desert Sabre, a fost lansată la 24 februarie, trupele îndreptându-se dinspre nord-estul Arabiei Saudite spre Kuweit și sudul Irakului. În următoarele patru zile, forțele coaliției i-au încercuit și învins pe irakieni și au eliberat Kuweitul. În același timp, forțele americane au luat cu asalt Irakul la aproximativ 120 de mile vest de Kuweit, atacând din spate rezervele blindate ale Irakului. Garda Republicană irakiană de elită a organizat o apărare la sud de Al-Basrah, în sud-estul Irakului, dar majoritatea a fost învinsă până la 27 februarie.
Cine a câștigat Războiul din Golful Persic?
Cu rezistența irakiană aproape de colaps, Bush a declarat încetarea focului la 28 februarie, punând capăt Războiului din Golful Persic. Conform termenilor de pace pe care Hussein i-a acceptat ulterior, Irakul urma să recunoască suveranitatea Kuweitului și să se debaraseze de toate armele sale de distrugere în masă (inclusiv arme nucleare, biologice și chimice). În total, se estimează că între 8.000 și 10.000 de forțe irakiene au fost ucise, în comparație cu doar 300 de soldați ai coaliției.
Deși Războiul din Golf a fost recunoscut ca o victorie decisivă pentru coaliție, Kuweitul și Irakul au suferit pagube enorme, iar Saddam Hussein nu a fost forțat să plece de la putere.
Rezultatul Războiului din Golful Persic
Destinat de liderii coaliției să fie un război “limitat”, purtat cu costuri minime, acesta avea să aibă efecte prelungite pentru anii următori, atât în regiunea Golfului Persic, cât și în întreaga lume. În perioada imediat următoare războiului, forțele lui Hussein au reprimat cu brutalitate revoltele kurzilor din nordul Irakului și ale șiiților din sud. Coaliția condusă de Statele Unite nu a reușit să sprijine revoltele, temându-se că statul irakian va fi dizolvat dacă acestea vor reuși.
În anii care au urmat, avioanele americane și britanice au continuat să patruleze cerul și să mandateze o zonă de interdicție aeriană deasupra Irakului, în timp ce autoritățile irakiene au depus toate eforturile pentru a zădărnici punerea în aplicare a termenilor de pace, în special a inspecțiilor de armament ale Națiunilor Unite. Acest lucru a dus la o scurtă reluare a ostilităților în 1998, după care Irakul a refuzat cu fermitate să admită inspectorii de arme. În plus, forțele irakiene au schimbat în mod regulat focuri de armă cu avioanele americane și britanice deasupra zonei de interdicție aeriană.
În 2002, Statele Unite (conduse acum de președintele George W. Bush, fiul fostului președinte) au sponsorizat o nouă rezoluție a ONU care cerea întoarcerea inspectorilor de arme în Irak; inspectorii ONU au reintrat în Irak în luna noiembrie a aceluiași an. Pe fondul divergențelor dintre statele membre ale Consiliului de Securitate cu privire la modul în care Irakul s-a conformat acestor inspecții, Statele Unite și Marea Britanie au început să acumuleze forțe la granița Irakului. La 17 martie 2003, Bush (fără aprobarea ulterioară a ONU) a emis un ultimatum, cerând ca Saddam Hussein să se retragă de la putere și să părăsească Irakul în termen de 48 de ore, sub amenințarea războiului. Hussein a refuzat, iar cel de-al doilea Război din Golful Persic – cunoscut mai general sub numele de Războiul din Irak – a început trei zile mai târziu.
Saddam Hussein a fost capturat de forțele americane la 13 decembrie 2003 și executat la 30 decembrie 2006 pentru comiterea de crime împotriva umanității. Statele Unite nu se vor retrage în mod oficial din Irak până în decembrie 2011
.