Puțini președinți americani au fost mai profund neîncrezători și mai complet interpretați greșit de către adversarii lor decât domnul Wilson, cu excepția, poate, a domnului Roosevelt, iar cei doi bărbați au fost neîncrezători de aproape aceleași clase din societatea americană și au fost interpretați greșit, dacă nu pentru aceleași motive, cel puțin pentru motive similare. Amândoi au încercat să realizeze un grup de reforme salutare în funcționarea sistemului politic și economic american și în utilizarea și distribuirea predominantă a puterii politice. Amândoi au căutat să transforme președinția într-o agenție reprezentativă care să servească la inițierea schimbărilor pe care și-au propus să le realizeze; și, ca urmare a comportamentului lor în funcție, amândoi au contribuit în mod esențial la creșterea președinției în mentalitatea populară și la asumarea de către ocupanții acesteia a unor funcții politice noi și oneroase. Amândoi au fost acuzați de adversarii lor, pe de o parte, de guvernare personală dominatoare și arbitrară și, pe de altă parte, de incapacitatea de a rezista curentelor de sentimente populare și de o dorință morbidă de a atrage favorurile populare. Dar, cu toate acestea, amândoi și-au folosit puterile exercitate în calitate de președinte cu scopul, în ansamblu, de a da un scop mai mobilizator și mai obligatoriu și o mai bună organizare de lucru vieții naționale americane. Oricât de riscant ar fi să anticipăm verdictele istoriei, ne vom risca să facem o presupunere cu privire la comentariile pe care le vor face istoricii despre conducerea politică a primilor douăzeci de ani ai secolului al XX-lea. Ei vor interpreta activitatea președintelui Wilson ca fiind o continuare a muncii începute de fostul președinte Roosevelt.

Legătura reală dintre activitatea celor doi președinți progresiști nu este suficient de bine înțeleasă, în parte pentru că dl Wilson și-a subestimat întotdeauna datoria față de munca depusă de dl. Roosevelt, în parte pentru că dl Roosevelt și-a permis să devină cel mai înverșunat și mai vizibil dintre dușmanii partizani ai dlui Wilson, dar mai ales pentru că cei doi bărbați au fost nevoiți să aplice principiile lor progresiste la probleme atât de radical diferite. Cele două administrații ale domnului Roosevelt s-au ocupat aproape exclusiv de afacerile interne. Inițiativa sa neobosită și talentele sale excepționale de agitator au fost dedicate concentrării opiniei publice asupra sarcinii extrem de importante de democratizare a sistemului politic al țării și de socializare a sistemului său economic. Se aștepta ca munca sa să fie continuată de succesorul său republican, domnul Taft, dar influențele reacționare din propriul partid au fost prea puternice. Munca a fost reluată abia după ce dl Wilson a fost ales președinte, când, sprijinit de un partid mai unit, un președinte democrat a profitat de lunga perioadă de agitație și a făcut mai mult în patru ani pentru a încorpora principiile progresiste în sistemul economic național decât făcuseră predecesorii săi în doisprezece ani. În pofida diferenței de accent care a rezultat din afilierea domnului Wilson la partidul democrat, activitatea sa în această privință este în mod clar o continuare, dacă nu chiar o desăvârșire, a celei începute de domnul Roosevelt. Printr-o folosire abilă a inițiativei prezidențiale și susținută de o opinie publică entuziasmată, domnul Wilson a consemnat în lege legătura dintre o politică economică progresistă și unitatea națională.

Dar, pe lângă aceste probleme de reorganizare internă, domnul Wilson s-a confruntat și în Mexic și în Europa cu probleme la fel de importante de politică externă. În legătură cu aceste chestiuni, situația sa era complet diferită. În calitate de șef al executivului națiunii și de șef al serviciului său diplomatic, el poseda mai multă inițiativă și o măsură mai mare de discreție în abordarea lor decât în abordarea problemelor interne; dar în exercitarea acestei discreții a fost grav împiedicat de propriile sale limitări, de cele ale partidului său și de starea nepregătită a opiniei publice. Așa cum în viața internă a țării, marșul cuceritor al industrialismului a distrus echilibrul sistemului social și juridic tradițional și a cerut o reconstrucție a unității naționale americane pe o bază de social-democrație conștientă, la fel și în relația cu națiunile străine a avut loc o alterare similară a faptelor și a existat o nevoie similară de dezvoltare a unei politici externe mai responsabile și mai democratice. Relația cu Mexicul a implicat într-o formă acută toate problemele cele mai dificile și mai controversate pe care le-au ridicat relațiile externe ale democrației americane – inclusiv domeniul de aplicare al Doctrinei Monroe, panamericanismul, măsura sprijinului pe care ar trebui să-l acordăm concesionarilor americani în țări străine și responsabilitatea unei națiuni puternice pentru starea internă a unui vecin mai slab. Relația cu războiul european a pus sub semnul întrebării dogma tradițională a neutralității americane, bazată pe o izolare rigidă și care a dus fie la o indiferență iresponsabilă față de problemele internaționale europene, fie la un interes pur conversațional față de acestea. Dar, în ceea ce privește toate aceste probleme, dl Wilson nu avea experiență, partidul său era ignorant sau reacționar, iar opinia publică în general nu fusese niciodată trezită nici de importanța lor intrinsecă, nici de necesitatea de a elabora un nou echipament de idei și metode cu care să le abordeze. În calitate de președinte, dl Wilson a fost adesea forțat să ia decizii care angajau națiunea într-o anumită și posibil costisitoare linie de acțiune în afacerile externe, în ciuda faptului că avea în spatele său un țesut de opinie publică ignorant, eterogen și nepregătit.

.