Acest articol a apărut inițial pe VICE UK

Richard Madeley și Judy Finnigan au un pact de moarte. Bineînțeles că au. Bineînțeles că au. Dacă există un cuplu pe pământ care are un pact de moarte, acela este Richard și Judy. Nu există doi oameni în viață care să fie mai destinați să își pună capăt unul altuia. Uită-te adânc în ochii lor. Cunoașteți dorința lor arzătoare de a o ucide pe cea pe care o iubesc cel mai mult.

Când mă gândesc la Richard ucigând-o pe Judy, ceea ce se întâmplă des, mă întristează pentru el. Richard Madeley, alergând topless prin păduri întunecate cu un topor. Richard Madeley, amestecând cu nonșalanță ricină în ceaiul de dimineață al lui Judy. Richard Madeley, răcnind de furie amară, în timp ce brațele bătrânei doamne a lui Judy se agită slab sub o pernă.

Dar nu mă pot gândi niciodată că Judy l-a ucis pe Richard. “Dacă Judy ar fi fost cu adevărat bolnavă și cu mintea logică”, a declarat Richard pentru Telegraph în luna mai, “nu mi-ar fi păsat câtuși de puțin dacă ar fi existat riscul de a fi urmărit penal. Aș face ceea ce este bine pentru soția mea”. Richard Madeley trage o săgeată spre o țintă îndepărtată. Richard Madeley se plimbă în noapte după ce a dat foc casei lor din Plymouth. Richard Madeley poartă pielea încă caldă a lui Judy ca pe un costum. Richard Madeley strigă “TUPPENNY FUCK” în vântul de seară.

Dar Judy, evident, o va îmbutelia în ultimul moment, nu-i așa? “Am încărcat arma, Judy”, spune Richard, prin vocoderul care i-a înlocuit mari porțiuni din gât. Suntem în 2054 și el este pe cale să plece. “Fă-o naibii.” Nu. Așadar, planul de rezervă al lui Richard Madeley pentru moarte este, după cum a declarat pentru același ziar, acesta: “Pentru mine, ar fi o cameră încuiată, o sticlă de whisky și un revolver. Nu aș vrea să mă încurc.”

Simt că Richard Madeley a văzut Vanishing Point în același moment crucial al dezvoltării sale timpurii pe care l-am văzut și eu.

Lăsați-mă să vă explic. Vanishing Point, pentru cei neinițiați, este un film despre un om care conduce o mașină. Era în 1971. Se putea face un astfel de film. “Un bărbat conduce o mașină în jurul unui lot timp de 90 de minute” era un pitch legitim. Și ceea ce este mai rău, a fost nevoie de doi oameni pentru a veni cu ea: unul pentru a prezenta schița poveștii – “OK, deci ce se întâmplă dacă un om trebuie să conducă o mașină undeva? Timp de 90 de minute?” Și unul pentru a scrie scenariul – “EXT: Începem cu un bărbat conducând o mașină. Pare trist. Conduce foarte repede în DOUĂ BUCUREȘTI SOLIDE.”

Yep, așa se termină Vanishing Point: Un bărbat conduce timp de 90 de minute, exasperând pur și simplu poliția, apoi intră cu ea în blocajul de buldoexcavatoare pe care aceștia l-au instalat. Primul lucru pe care îl spui când eroul nostru, Kowalski, intră în două buldozere într-o minge de flăcări este: “Ce? De ce?” Și apoi derulezi caseta. “De ce? DE CE?” Apoi o derulezi din nou. Și apoi ești la început, te uiți din nou la Vanishing Point și te întrebi cum de a fost nevoie de două ființe umane întregi pentru a scrie un scenariu atât de evident.

Și astfel întregul film devine despre descifrarea a ceea ce anume îl face pe Kowalski să vrea să își puna mașina în două buldozere, o poveste spusă printr-o mână de flashback-uri fără nicio legătură între ele. Există o parte în care el a fost polițist? Și un moment în care a fost un pilot de NASCAR care a avut un accident? Și o bucată în care el și o tipă hipiotă se plimbă cu lingurița pe o cabană pe plajă? Se dovedește că tipa hipiotă cu cicatrice era iubita lui Kowalski și, după cum aflăm, a murit câteva momente mai târziu, când se duce să facă surf post-coital în mare și este lovită de un val – ceea ce, dincolo de a se îneca cu o pereche de rachete de semnalizare sau de a fi aprinsă mortal de o lampă de lavă, este cea mai din anii ’70 moarte din toate timpurile.

Există o școală de gândire printre cei mai importanți cercetători ai filmului Vanishing Point care spune că Kowalski nu răzbună doar moartea prietenei sale hippy izbindu-se de două buldozere cu un Dodge Charger al naibii de drăguț, ci, de fapt, fuge de seria de dezamăgiri care îi marchează viața de fost veteran de război, ofițer de poliție căzut în dizgrație și pilot de curse plin de accidente, redus la a face naveta cu mașini prin țară pentru a se descurca. El se îndreaptă – într-un fel de metaforă laborioasă – spre moarte. Acestor oameni le spun: Vanishing Point este un film care are o secvență de opt minute în care Kowalski vorbește cu un vânător de șerpi cu clopoței, care în mod evident este acolo doar pentru a umple filmul până la 90 de minute. Cum ar fi: Când Omul Șarpe cu clopoței își întoarce coșul cu șerpi cu clopoței cu susul în jos pe solul deșertului, filmul trece în slow-mo doar pentru a face să dureze puțin mai mult. Vanishing Point este un film în care se conduce atât de mult încât, atunci când nu se conduce deloc, te plictisești instantaneu. Există scene de investigație polițienească de doi bani (“Îl urmărim”, spune un ofițer. “Cu ajutorul calculatoarelor”. Cue a long, lingering shot of a corkboard studded with LEDs), și o parte cu o fată goală pe o motocicletă care nici măcar nu se apropie de a avea sens.

La un moment dat, un șef de poliție întreabă furios “Ce se întâmplă acolo?” și în loc ca cineva să pună mâna pe walkie talkie și să spună: “CONTINUĂ să meargă pe la colțuri și ăsta e un concept cu care nu ne putem descurca”, un tânăr ofițer transmite în schimb mesajul: “Șefule, l-am pierdut”. Nu există o mare dezvăluire aici. Nu există nicio metaforă. Cei doi scenariști (DOI) se pare că au rămas în pană de idei undeva pe la patru minute, în mod clar după ce au risipit tot ce era bun în dialoguri de genul acesta:

HELLA SPOOKY DUDE IN PINK SHIRT: S-a întâmplat ceva?

KOWALSKI: De ce, ar trebui să fie ceva?

H/S/D/i/P/S: Doar că ești atât de tăcut. Și morocănos.

K: Ei bine, poate că asta e doar natura mea.

H/S/D/i/P/S: De ce râzi?

K: Nu râd.

H/S/D/i/P/S: Ba da, râzi. Foarte adânc în interiorul tău.

Like: rahat de câine gol, până în măduva oaselor. Dar Vanishing Point nu este despre cuvinte, sau poveste. Este despre apusuri de soare roz. De asfalt proaspăt. Un DJ super tare care e orb. Despre melodii de rock nebunește de reale. O cursă NASCAR la care nu prea văd rostul. Să călărești pe rampe făcute din noroi. Să-i faci pe polițiștii motocicliști să cadă de pe motociclete și să exclame, alternativ, “Augh!” și “Dangit!”. Kowalski îl bate pe un tip într-o cursă improvizată (face o mișcare bolnavă în care schimbă viteza exact la momentul potrivit) atât de tare încât îl numește “ticălos” înainte de a intra cu mașina într-un râu. Ești tânăr? Ești liber? Aveți perciuni care ar putea covorî un dormitor mic? Atunci ești Kowalski, amice. Cu toții suntem Kowalski.

Am vrut să fiu Kowalski când aveam 13 ani, mai ales pentru acele perciuni, pe care nu mi le puteam face să crească la vremea respectivă și pe care m-aș chinui să le fac și acum. Am o amintire vie de când mă uitam la Vanishing Point seara târziu pe ITV2 (asta era înainte de ITV2 din epoca pre-Arg-from-TOWIE-era ITV2 – zilele de glorie ale ITV2, dacă vă vine să credeți, înainte ca un bărbat cu un gât care pur și simplu nu se potrivește cu un papion, dar care poartă cu insistență și întotdeauna papioane, să râdă timp de o jumătate de oră de propriul său pârț în timp ce una dintre colegele sale își tatua sprâncenele). Eram singur acasă, bând exact un singur WKD cu aromă de Irn Bru pe care aveam voie să-l scot din frigider când părinții mei nu erau acasă, mâncând o pizza care era jumătate ton cu porumb dulce și jumătate mortadella. Cred că purtam pantalonii mei gri de pijama, dacă mă ajută memoria.

În orice caz, căutam ceva de urmărit după ce Robot Wars s-a terminat și am găsit Vanishing Point, și am fost captivat: Mi-a plăcut că poliția nu s-a deranjat niciodată să-l întrebe de ce nu a vrut să oprească mașina înainte de a porni o vânătoare de oameni la nivel național, sau cât de ușor au fost derutați de mișcarea specială a lui Kowalski de a conduce rapid după un colț; mi-a plăcut prietenia care s-a înfiripat între DJ-ul orb și Kowalski, condusă în întregime prin radioamator; mi-a plăcut mașina emblematică Dodge Challenger; nu mi-a plăcut partea cu Omul Șarpe cu clopoței, dar să trecem peste asta; și, cel mai important, mi-a plăcut finalul. Finalul nebunesc, nebunesc, în care doi oameni au rămas fără idei deodată.

Pentru că ceea ce face Kowalski este să se stingă într-un foc de glorie. Își dă seama că nu prea mai are pentru ce să trăiască, așa că decorează niște buldozere cu părți din corpul său. Și simt că dacă aș fi într-o situație în care aș fi gata să “arunc un Madeley” – precum Kowalski în remake-ul complet inutil din 1997 făcut pentru televiziune, interpretat de Viggo Mortenson, a cărui iubită hipiotă moartă este înlocuită de o soție despre care află că a murit la naștere pentru ca filmul să aibă sens – aș face același lucru. Aș zbura de la capătul unei clădiri înalte. Aș sta întins în baie cu o grenadă pe piept. Să conduc poliția într-o urmărire sălbatică, să vorbesc cu un om-șarpe, să am o conversație profundă, dar lipsită de sens, cu o fată goală pe o motocicletă, să iau o încărcătură de viteză și apoi să mă prăbușesc cu fața, umerii și brațele înainte în două vehicule de terasament.

Aș vrea doar ca oamenii să mă găsească și să spună: “La naiba, chiar a vrut să facă asta”. Aș vrea să fiu Kowalski.

Follow Joel Golby on Twitter.