Ei bine, acest lucru nu ar trebui să fie prea greu. La urma urmei, consensul popular afirmă că Oasis au fost cei care mi-au schimbat viața, apoi rahat de câine, și cu siguranță tot ce trebuie să fac este să batjocoresc primele două albume, să flaglez “Be Here Now”, să-mi arhivez copia și să mă ascund sub pat în timp ce mulțimea de linșaj online dezbate dacă să joace ping-pong cu boașele mele sau pur și simplu să le ștampileze (aș prefera să fie transformate în cercei cu blană, dacă am vreun cuvânt de spus în această privință…).

Și totuși, iată-mă aici: am stat treaz la miezul nopții, cu capul învârtindu-se, cu limba care se mișcă ca un buldog confuz, atât de obosit încât Bonehead pare să cânte la o cheie de ușă gigantică pe coperta piesei “Be Here Now”, amestecând cele șapte albume de studio ale familiei Gallagher pe măsuța mea de cafea ca un Louis Walsh de joasă speță înainte de finala live a emisiunii “X Factor”. Iisuse, e o agonie. Dacă Simon ar fi fost aici să ne ajute să ieșim din impas…

Cuantificarea albumelor nu este o știință exactă. Nu port o haină de laborator și nu pot analiza aceste melodii la nivel molecular, ca tipul din reclama Oral B. Tot ceea ce pot oferi este numărătoarea mea oarbă, părtinitoare, de la cel mai bun la cel mai rău, a unei trupe care mi-a schimbat viața. După ce am făcut asta, mi-ar plăcea să aud părerea voastră.

1. ‘Definitely Maybe’ (1994)

Cu toate astea spuse, această decizie a fost o porcărie. În timp ce cele mai multe trupe indie din anii ’90 aveau un acord tacit – “Să începem cu un debut de rahat, apoi ne apucăm de treabă…” – Oasis a izbucnit din blocuri complet format, cu atitudine, chimie, citate de extracție, un dispreț sănătos pentru Phil Collins și un buzunar Parka plin de cântece perfecte.

Este ciudat să te gândești la asta acum, dar pe “Definitely Maybe”, Noel chiar avea ceva de spus, iar când a fuzionat manifeste de coadă de doleanță precum “Rock ‘N’ Roll Star” cu melodii care răzbat din ceruri și cu vocea de scuipat și rumegat a lui Liam, rezultatele au sunat ca vocea lui Dumnezeu. ‘Supersonic’, ‘Slide Away’, ‘Columbia’, ‘Cigarettes & Alcohol’… în jurul anului ’94, Oasis scotea piese clasice ca un om cu o sculă de aur.

Cu toate acestea, există două piese pe care le săriți întotdeauna (‘Up In The Sky’ și ‘Bring It On Down’) și un avort fixat pe lasagna care este la fel de enervant ca niște crabi pe un tourbus (atârnă-ți capul, ‘Digsy’s Dinner’). Dar să nu împărțim firele de păr. ‘Definitely Maybe’ este la fel de bun ca și rock ‘n’ roll-ul.

2. ‘What’s The Story (Morning Glory)’ (1995)

În aceste zile mă lupt cu ‘Morning Glory’. Amorțit de prea multe tonomate și discoteci de nuntă, ascultând acum acest al doilea album mă simt un pic ca și cum l-aș privi pe Del Boy căzând prin bar: Îl înghit, dar numai pentru că societatea o cere. Pentru mine, a devenit un tapet cultural, și are și câteva semne de derapaj, cum ar fi “Hey Now!” și “Roll With It”. M-am gândit chiar să-l înlocuiesc cu “The Masterplan”, până când m-am consultat cu școlarul meu interior din anii ’90, care m-a lămurit: “Ce naiba? Ne-a plăcut asta! Pune-o pe locul 2, ticălos furios!”

Are dreptate. Suspendați-vă cinismul, ștergeți contextul sufocant, abordați aceste 12 melodii cu urechi virgine, iar “Morning Glory” este încă un disc uimitor de bun. De la unu-două lovituri de la “Wonderwall” și “Don’t Look Back In Anger”, trecând prin zdrăngănitul bântuit al piesei “Cast No Shadow”, până la valul de șuvoaie al piesei “Champagne Supernova”, acestea sunt imnuri naționale neoficiale care au fost coloana sonoră a venirii la maturitate a unei generații. De fapt, îmi voi risca gâtul și voi susține că este ultima dată când un album – sau o trupă – a schimbat cu adevărat cultura britanică.

3. ‘The Masterplan’ (1998)

Consiliere pentru compozitorii începători aflați în plină vervă creativă: nu vă risipiți imnurile de tinerețe sub formă de b-side-uri. Focul vostru va muri. Muza voastră se va ofili. Înainte să vă dați seama, veți cânta despre plăcinte magice și vă veți întreba de ce ați îngropat acel duet de apel și răspuns cu fratele vostru. Poate v-ați dat seama că am o relație delicată cu “The Masterplan”. Bănuiesc că și Noel are. Sigur, pe măsură ce acele prime single-uri se mișcau ca niște mingi de distrugere, părea foarte sigur pe el să arunce bijuterii precum “Acquiesce”, “Talk Tonight” și “Fade Away”, dar în momentul în care această compilație a sosit în ’98, a fost însoțită de frustrare că Noel nu le-a păstrat pentru un al treilea album grozav.

4. ‘Standing On The Shoulder Of Giants’ (2000)

Într-un alt blog NME, am emis teoria că ‘Standing On The Shoulder Of Giants’ nu este irigarea colonică muzicală implicată de cifrele sale de vânzări și de poziția critică. Unii oameni au fost de acord. Mulți nu au fost de acord. Unii au considerat că ar fi trebuit să fiu strangulat la naștere cu propriul cordon ombilical. Nu contează: eu continui să apreciez acest al patrulea album, de la groove-ul lent al lui “Go Let It Out” până la atmosfera de sudoare rece a lui “Gas Panic”. Chiar și ‘Little James’ are un anumit farmec so-shit-it’s-funny.

5. ‘Don’t Believe The Truth’ (2005)

Ca și Quentin Tarantino, TFI Friday și Hooch, în 2005, aveam Oasis ca fiind ceva ce nu ar fi trebuit să treacă niciodată linia de demarcație a mileniului. M-au luat prin surprindere cu “Don’t Believe The Truth”: un al șaselea album care a avut ceva sânge și tunet, cu “Lyla” scuturând praful și “The Importance Of Being Idle” relocând mojo-ul lui Noel pentru prima dată după ani de zile. Nu l-aș cataloga drept un Return To Form!, dar când cineva te lovește în boașe de ani de zile, este o ușurare relativă atunci când îți dă o palmă în față, iar ‘Don’t Believe The Truth’ a fost un pas decisiv în direcția corectă.

6. ‘Be Here Now’ (1997)

Am venit. Am stat la coadă. Am plătit. Și totul pentru asta: o cină de câine prea gătită, pusă la bătaie de cinci egoiști cu nasul prăfuit și un producător care și-a abordat meseria cu toată grația unui om care umple prea mult un cârnat. După o explozie inițială în presa muzicală, “Be Here Now” a devenit rapid băiatul de bătaie favorit al indie-ului, pentru cântecele sale slabe, producția sa ostentativă și durata sa de epocă de gheață, iar în aceste zile stă ghemuit pe treapta obraznică, acoperit de înțepături de critică, cu mâinile pe fața umflată. Ca să fiu sincer, nu mai sunt supărat pe acest album, ci doar dezamăgit. Este sfârșitul imperiosului început de carieră al lui Noel și buricul care a lansat un tsunami de ratați.

7. ‘Heathen Chemistry’ (2002)

Niciodată nu mi-a plăcut Oasis ca o democrație a compoziției, iar ‘Heathen Chemistry’ a fost o ratare în patru direcții. Noel s-a bălăcit prin melasă pe ‘Stop Crying Your Heart Out’ și ne-a făcut să ne uscăm cu ‘She Is Love’. Liam a sperat pentru scurt timp că este un geniu în genul lui Dylan cu “Songbird”, înainte de a ne dezvălui că nu este așa, cu “Born On A Different Cloud”. Eforturile lui Gem Archer și Andy Bell explodează ca niște artificii umede. În concluzie, așadar, “Heathen Chemistry” este aproape abisal și, în condițiile în care The Strokes și The Libertines au dat lovitura în jurul anului 2002, ar fi fost o nebunie curată să pierzi timpul cu acest dinozaur rock.

8. ‘Dig Out Your Soul’ (2008)

Sunt conștient că o parte a presei și a pariorilor au văzut în ‘Dig Out Your Soul’ o revenire târzie la formă și, sincer, nu încerc să agit rahatul dându-i lingura de lemn. Personal, am urât acest album. De fapt, “urăsc” este un cuvânt prea puternic, implicând un fel de răspuns emoțional sau o accelerare a pulsului. Am fost pur și simplu plictisit de groove-urile de valium din “Falling Down”, de cod-Lennon-ismele de marș al morții din “I’m Outta Time” și de psihedelicul pe jumătate de rahat din “To Be Where There’s Life”. Orice alt album Oasis are cel puțin un cântec care mă face să nu-l mai dau la coșul de chilipiruri. ‘Dig Out Your Soul’ este mort pentru mine.